Despre onoarea actului de a scrie

Capitalismul mediatic in care traim, noua civilizatie a imaginii, nu incurajeaza literatura, mai ales in forme lunatice si extreme cum ar fi un roman de 1.200 de pagini, care nu se poate povesti si, pratic, la nivelul omului mediu instruit, nici nu se poate citi.

Scriu de doisprezece ani la un roman, si voi mai scrie la el inca doi sau trei. Cand va fi gata, se va publica in vreo cinci mii de exemplare, de pe urma carora, daca se vor vinde in totalitate, voi castiga vreo trei mii cinci sute de euro. Asta inseamna ca am castigat lunar, de pe urma muncii la aceasta "carte a vietii mele", vreo 25 de euro pe luna. Daca acest castig financiar nu pare (si, fie vorba-ntre noi, nici nu este) cine stie ce, probabil va imaginati ca imi voi obtine satisfactia intr-un alt mod, de pilda prin notorietatea si gloria pe care aceasta carte mi le vor aduce. Slaba speranta!

Lucrurile stau, de fapt, cam asa: cei care au cumparat primele doua volume ale romanului meu, deja publicate, il vor cumpara probabil si pe al treilea, pentru ca o trilogie masiva arata bine in biblioteca din sufragerie. Rari vor fi insa cititorii care, dupa efortul serios de a incheia primul volum (caci recunosc ca, in cartea asta, nu prea i-am menajat) s-au mai incumetat si pana la jumatatea celui de-al doilea. Am dovezi sigure ca nici cititorii specializati, criticii, cu doua-trei exceptii, n-au facut-o. Si de ce ar face-o? Viata-i scurta. Asa ca al treilea volum - sunt constient de asta pana in ultima mea fibra - va avea soarta trista de a nu fi citit de nimeni. Nu sunt ipocrit: nici eu nu ma pot lauda ca am parcurs in intregime romanele nesfarsite ale lui Proust, Musil sau Pynchon. Asa ca as putea publica al treilea volum din "Orbitor" cu paginile albe. Rezultatul ar fi complet acelasi, doar ca eu mi-as salva milioane de neuroni ca sa-i pot folosi in scopuri mai nobile.

OK, am sa public cartea asta si am sa trimit vreo cincizeci de exemplare cu autograf la criticii mai cunoscuti ai momentului, la ziarele cu pagina culturala, la radio si la televiziune. Indiferent de autografele mele, reactiile vor fi previzibile. In cazul meu, surprizele sunt de mult excluse. Ziarele si "mediile" isi vor face datoria sa difuzeze stirea ca am mai publicat o carte. Lumea literara, care se manifesta in cateva reviste specializate, foarte net impartite in "grupuri de interese", va observa ca ma repet, ca ma autopastisez, ca mi-a secat inspiratia, ca scrisul meu nu mai e de actualitate. Doi sau trei critici, mereu aceiasi, vor scrie pozitiv despre carte. Editurile straine care mi-au tradus si publicat primele doua volume il vor publica poate si pe al treilea, fara insa mai mari sperante de recuperare a banilor investiti decat in cazul primelor. Vor fi si niste cronici, risipte prin ziare si reviste. Dar mii de alte carti imi vor acoperi imediat volumul si-l vor scufunda in uitare. Voi avea iarsi acea senzatie chinuitoare ca nu pot inainta, ca intr-un vis rau. Pe Amazon.com cartile mele se afla in pozitii intre 30.000 si 200.000 ca vanzari. Nu-mi fac complexe. Vargas Llosa, cu cea mai bine vanduta carte a lui, e dincolo de locul 20.000. Vei crede pentru asta, cititorule, ca exista 20.000 de scriitori mai buni decat Llosa in lume? Nici vorba. Pe primele cateva mii de locuri sunt carti de bucate, de sexologie, de facut bani, de mantuirea sufletului, de orice altceva in afara de literatura, fie ea si de consum. "Cand un editor aude, in America, de o carte de literatura, fuge mancand pamantul", imi spunea prietenul meu, poetul Andrei Codrescu. Capitalismul mediatic in care traim, noua civilizatie a imaginii, nu incurajeaza literatura, mai ales in forme lunatice si extreme cum ar fi un roman de 1.200 de pagini, care nu se poate povesti si, pratic, la nivelul omului mediu instruit, nici nu se poate citi.

Te vei intreba atunci, si nu fara temei, de ce nu am lasat balta nebunia asta si nu m-am apucat sa concoctez mai degraba volumul al doilea din "De ce iubim femeile?", cum ma sfatuiesc atatia. In definitiv, povestioarele astea si nu romanul "Orbitor" mi-au adus "succesul", asa cum e interpretat azi acest perfid cuvant. As putea scrie la nesfarsit povesti ca "Zaraza", si care nu sunt nici Paolo Coelho, nici Dan (sau Sandra) Brown, decat pentru reaua credinta a celor care nu le-au citit. Nu e vorba aici despre glorie - ce glorie sa astepti intr-o tara in care omul de pe strada nu poate numi nici trei scriitor contemporani?

In cateva vorbe, iti voi spune ca e vorba despre onoare. O onoare absurda si totusi imperioasa ca a samurailor. Despre o spintecare a pantecului propriu in onoarea ideii de arta. Despre o respectare a codului in care m-a nascut, si care a fost codul lui Homer, al lui Dante, al lui Cervantes, ca si al multor mii de anonimi: al marilor si micilor artisti cinstiti din toate timpurile, care nu si-au transformat masa de lucru in taraba de zaraf. Nu m-as mai putea privi in propriii ochi daca n-as termina, in doi, in cinci sau in douazeci si cinci de ani, trilogia, chiar stiind ca nu va avea nici macar un singur cititor. Pentru ca orice carte adevarata, indiferent de valoarea ei, este mai intai un act vertical, indreptat catre cer, ca o invocare sau o rugaciune. Doar daca este primita acolo, va fi apoi primita si pe pamant.