Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Cineva imi mărturisea că n-are decăt un singur orgoliu, "orgoliul de a descoperi adevărul"... Fraza suna frumos şi, poate, cu ani in urmă m-ar fi impresionat... Dar poate exista un asemenea orgoliu şi, mai ales, poate exista un asemenea adevăr? Ce fel de adevăr o fi acela care se descoperă cu vanitate? Şi cănd a devenit săracul absolut o chestiune de vanitate? In cercetarea adevărului, modestia mi se pare indispensabilă. Adevărul nu poţi să-l descoperi privindu-l de sus, ca pe un subaltern, dacă şi un subaltern trebuie privit de sus. De obicei, cei care au orgoliul de a descoperi adevărul se mulţumesc cu acest orgoliu, şi adevărul nu le mai este necesar.
Cineva imi mărturisea că n-are decăt un singur orgoliu, "orgoliul de a descoperi adevărul"... Fraza suna frumos şi, poate, cu ani in urmă m-ar fi impresionat... Dar poate exista un asemenea orgoliu şi, mai ales, poate exista un asemenea adevăr? Ce fel de adevăr o fi acela care se descoperă cu vanitate? Şi cănd a devenit săracul absolut o chestiune de vanitate? In cercetarea adevărului, modestia mi se pare indispensabilă. Adevărul nu poţi să-l descoperi privindu-l de sus, ca pe un subaltern, dacă şi un subaltern trebuie privit de sus. De obicei, cei care au orgoliul de a descoperi adevărul se mulţumesc cu acest orgoliu, şi adevărul nu le mai este necesar.
Adeseori, noi simţim intr-un mod acut nevoia de a ne idealiza limitele, de a da mărginirii noastre un sens spiritual. Orgoliul este o boală, şi n-are importanţă dacă excelenta părere pe care o avem despre noi se manifestă in cercetarea adevărului sau in cine ştie ce fleac... N-aţi văzut oameni care degajă o excelentă părere despre ei, despre locul lor in societate, chiar cănd duc furculiţa la gură?!
Vanitatea este, pănă la urmă, opacitate, sumbra incapacitate de a admite că pe lume mai sunt şi alte fiinţe omeneşti in afară de fermecătoarea ta persoană. Suntem aşa de puţin dispuşi să admitem existenţa altora... Din frică şi complexe incă neinţelese - egocentrismul caută să-şi dovedească marea superioritate - orgoliosul nu se apropie de nimeni cu iubire, orgoliosul caută in orice fiinţă posibilitatea de a domina. A domina, a stăpăni inseamnă a muri, după convingerea mea; lumea urii este o lume superficială, lipsită de orice interes. Toate relaţiile umane pot fi distruse de vanitate. Sunt oameni care se indrăgostesc din vanitate. Sunt oameni, asta şi mai frecvent, care se despart din vanitate. Vanitatea - pentru cine şi-a urmărit căt de căt atent viaţa psihică - se dovedeşte chiar mai puternică decăt plăcerea. Dacă vanitatea este satisfăcută, omul aproape că nu mai are nevoie de nimic. Auzim mereu această expresie: "Măcar mi-am satisfăcut vanitatea"... Dar este oare vanitatea o dorinţă firească, la fel de firească precum hrana, sexualitatea? Nu... Sigur că nu... Observăm cu uimire că dorinţele artificiale pot deveni uneori mai puternice decăt cele naturale. Mulţi oameni depun o energie cumplită in obţinerea unor lucruri de care n-au nevoie şi nu mişcă, in schimb, un deget pentru implinirea unor dorinţe pe deplin fireşti. Omul e in stare să sacrifice totul numai şi numai ca vanitatea să supravieţuiască acestui naufragiu. Această energie risipită cu atăta forţă se explică, simt eu, prin faptul că omul se confundă cu un program de principii, de experienţe, program pe care vrea să-l ducă la capăt. Vanitosul vrea să rămănă credincios imaginii false pe care şi-a făcut-o despre sine, aici e grozăvia. Omul e o realitate mult mai complexă decăt o adunătură de principii, exigenţe şi experienţe. Dar omul care renunţă la o fiinţă vie numai de dragul ingrăşării artificiale a vanităţii se poate numi un om viu? El preferă să stea singur cuc cu vanitatea lui, să-şi ronţăie superba lui superioritate decăt să trăiască modest, intre oameni, căci e limpede că vanitatea duce la izolare; in izolare, departe de orice relaţii, egocentrismul o ia razna şi nu mai cunoaşte nici o măsură. Cine se hrăneşte din vanitate pănă la urmă se atrofiază.
Mă găndesc că fără modestie, fără respect pentru viaţa altora, nu este nimic posibil. Nu se poate trăi, nu se poate crea, nu se poate iubi şi, vai, nici măcar nu se poate muri... Vai, noi, orgolioşii, vom muri foarte greu...
Adeseori, noi simţim intr-un mod acut nevoia de a ne idealiza limitele, de a da mărginirii noastre un sens spiritual. Orgoliul este o boală, şi n-are importanţă dacă excelenta părere pe care o avem despre noi se manifestă in cercetarea adevărului sau in cine ştie ce fleac... N-aţi văzut oameni care degajă o excelentă părere despre ei, despre locul lor in societate, chiar cănd duc furculiţa la gură?!
Vanitatea este, pănă la urmă, opacitate, sumbra incapacitate de a admite că pe lume mai sunt şi alte fiinţe omeneşti in afară de fermecătoarea ta persoană. Suntem aşa de puţin dispuşi să admitem existenţa altora... Din frică şi complexe incă neinţelese - egocentrismul caută să-şi dovedească marea superioritate - orgoliosul nu se apropie de nimeni cu iubire, orgoliosul caută in orice fiinţă posibilitatea de a domina. A domina, a stăpăni inseamnă a muri, după convingerea mea; lumea urii este o lume superficială, lipsită de orice interes. Toate relaţiile umane pot fi distruse de vanitate. Sunt oameni care se indrăgostesc din vanitate. Sunt oameni, asta şi mai frecvent, care se despart din vanitate. Vanitatea - pentru cine şi-a urmărit căt de căt atent viaţa psihică - se dovedeşte chiar mai puternică decăt plăcerea. Dacă vanitatea este satisfăcută, omul aproape că nu mai are nevoie de nimic. Auzim mereu această expresie: "Măcar mi-am satisfăcut vanitatea"... Dar este oare vanitatea o dorinţă firească, la fel de firească precum hrana, sexualitatea? Nu... Sigur că nu... Observăm cu uimire că dorinţele artificiale pot deveni uneori mai puternice decăt cele naturale. Mulţi oameni depun o energie cumplită in obţinerea unor lucruri de care n-au nevoie şi nu mişcă, in schimb, un deget pentru implinirea unor dorinţe pe deplin fireşti. Omul e in stare să sacrifice totul numai şi numai ca vanitatea să supravieţuiască acestui naufragiu. Această energie risipită cu atăta forţă se explică, simt eu, prin faptul că omul se confundă cu un program de principii, de experienţe, program pe care vrea să-l ducă la capăt. Vanitosul vrea să rămănă credincios imaginii false pe care şi-a făcut-o despre sine, aici e grozăvia. Omul e o realitate mult mai complexă decăt o adunătură de principii, exigenţe şi experienţe. Dar omul care renunţă la o fiinţă vie numai de dragul ingrăşării artificiale a vanităţii se poate numi un om viu? El preferă să stea singur cuc cu vanitatea lui, să-şi ronţăie superba lui superioritate decăt să trăiască modest, intre oameni, căci e limpede că vanitatea duce la izolare; in izolare, departe de orice relaţii, egocentrismul o ia razna şi nu mai cunoaşte nici o măsură. Cine se hrăneşte din vanitate pănă la urmă se atrofiază.
Mă găndesc că fără modestie, fără respect pentru viaţa altora, nu este nimic posibil. Nu se poate trăi, nu se poate crea, nu se poate iubi şi, vai, nici măcar nu se poate muri... Vai, noi, orgolioşii, vom muri foarte greu...
- apărut in volumul "Ipocrizia disperării" Editura Albatros
