Despre ”paharul curat”

”Vai vouă, cărturarilor şi fariseilor făţarnici! Că daţi zeciuială din izmă, din mărar şi din chimen, dar aţi lăsat părţile mai grele ale Legii; judecata, mila şi credinţa; pe acestea trebuie să le faceţi şi pe acestea să nu le lăsaţi. (...) Voi curăţiţi partea din afară a paharului şi a blidului, iar înăuntru sunt pline de răpire şi de lăcomie”(Biblia, Evanghelia după Matei). ”Curăţă întâi partea dinăuntru a paharului şi a blidului, ca să fie curată şi cea din afară”, spunea Isus, când îi mustra pe farisei şi pe cărturari.

Azi, cuvintele Mântuitorului sunt la fel de actuale, iar miezul lor e unul plin de adevăr, chiar dacă feţele fariseilor şi ale cărturarilor par a se fi schimbat. Cărăţenia lăuntrică nu ne e la îndemână, căci continuăm să privim insistent şi neliniştiţi către lumea mizeră, către ceea ce ne pare a fi răul celorlalţi şi-n vremea asta paharul nostru prinde atâta negreală pe el, că nu mai putem vedea nimic înăuntru. Nu doar să dai zeciuială, în speranţa că  asta-ţi va şterge paharul murdar, ci să judeci (să gândeşti raţional), să-ţi fie milă şi să crezi, asta-i legea vieţuirii drepte. Asta-i partea practică a iubirii, căci iubirea nepracticată, iubirea nemanifestată, iubirea care nu face nimic şi dă doar pentru sine, dăruieşte din interes (interesul major este, iată, ştergerea păcatului) pare a fi un fel în care ”spălăm paharul doar în afară”. Justificările pe care ni le găsim pentru a pune lumea la colţ nu sunt decât un fel în care explicăm de ce spălăm paharul doar în exterior, dar justificarea nu curăţă, nici autoîndeptăţirea nu ne face mai curaţi pe dinăuntru. Lumea nu se face mai frumoasă pentru că noi o judecăm, dar s-ar putea ca ea să prindă aripi şi să se lumineze în clipa în care judecata noastră se bazează pe raţiune, pe milă, pe credinţă şi pe dăruire dezinteresată, aşa cum spune Mântuitorul.

Pentru un început de an ar fi o mare, mare înţelepciune să pornim la drum cu gândul unic de a spăla paharul pe dinăuntru. Să ai grijă de mintea ta, de sufletul tău, de acţiunile tale şi să-i laşi pe ceilalţi să aibă grijă de propriile lor pahare ar fi un pas conştient şi asumat către Legea despre care a vorbit Mântuitorul. Propria transformare lăuntrică şi manifestarea acestei stări în lume ne pune în acord cu viaţa şi cu singura fiinţă asupra căreia avem puterea de a interveni; noi înşine. Ceea ce gândim, simţim şi facem noi este ceea ce putem controla. Iar dacă o viaţă întreagă visăm că lumea-i sub puterea noastră, că o putem controla sau obliga să se schimbe, se întâmplă pentru că încă visăm că-i îndeajuns să spălăm paharul doar în afară. Noi ne putem schimba convingerile, visele, gândurile; noi putem privi în noi înşine şi putem schimba acolo ceea ce ne ne înfurie, ne dezolează, ne face răi, pizmaşi sau lacomi. Un om transformat e un om puternic şi cu adevărat viu. Un om transformat nu mai poate fi manipulat de aparenţe, nici de imaginile dezgustătoare ale Egoului, nu mai poate fi învinuit, nici afectat, nu se mai uluieşte în faţa linguşelii, nici nu se prăbuşeşte în faţa atacatorilor săi. Nici gloria, nici izolarea nu pot distruge lumina celui ce păşeşte prin viaţă cu legea în minte, în suflet şi-n faptă. Să ne alegem gândurile ca şi cum am alege de pe câmp florile pe care le iubim pentru casa noastră; în faţa fricii să apelăm la raţiune, în faţa îndoielii să apelăm la credinţă şi încredere, în faţa celui oropsit să ne regăsim mila; asta-i calea practică a vieţii, legea întreagă şi dreaptă; să speli paharul şi pe dinăuntru şi pe dinafară.