Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Totdeauna mi-a fost teamă de oamenii refulaţi, care inmagazinează dorinţe, pofte, planuri, ambiţii, incapabili şi să le inţeleagă, incapabili şi să le dea curs. De aici sumbra violenţă pe care o radiază un individ refulat, sentimentul că te poţi aştepta la orice. Freud avea multă dreptate cănd vedea in refulare sursa multor nenorociri. Un pahar spart la o beţie nu e decăt o crimă nedusă pănă la capăt. Refulaţii au dat intotdeauna un număr impresionant de asasini, tirani şi nebuni.
Refularea se asociază adeseori cu grandomania, dorinţele de multă vreme adunate, de multă vreme neimplinite se preschimbă uşor intr-un complex de superioritate. Din punctul meu de vedere, complexele de inferioritate sau de superioritate au aceeaşi mamă, diferite sunt doar formele de manifestare. Timiditatea se naşte uneori din incapacitatea de a intra in relaţii normale cu lumea şi din convingerea că totul trebuie rezolvat prin violenţă... Un om obişnuit să rezolve totul cu ajutorul violenţei va fi intotdeauna timid in faţa unei relaţii care nu cere violenţa - atunci el nu se mai descurcă. Am văzut asasini care erau mai sfioşi ca o fată mare. Refulatul n-are curajul de a-şi recunoaşte dorinţele, fiindcă el se consideră superior propriilor lui dorinţe. Uneori, dorinţele unor asemenea indivizi sunt atăt de mari, incăt, practic, nu le rămăne decăt să le inăbuşe. Ar fi insă naiv din partea noastră să credem că un asemenea om nu face decăt să-şi refuleze plăcerile. O plăcere strangulată in faşă duce inevitabil la ură, dar principala obsesie care se naşte din această aglomerare de frustrări este setea de putere. Toate dorinţele se contopesc in dorinţa de putere. Chiar şi plăcerea sexuală, chiar şi plăcerea de a mirosi aroma unei flori capătă la asemenea indivizi dimensiunea puterii. De aceea, refulaţii dau impresia unor oameni veşnic la păndă, timizi, feciorelnici, cănd imprejurările nu-i ajută, şi lacomi, cruzi, cănd riscurile nu sunt prea mari.
Refulaţi nu sunt doar tiranii, asasinii şi nebunii. Poate că e mai interesant de observat acest fenomen la oamenii obişnuiţi, normali, capabili să se inţeleagă şi deci să se elibereze. Cum se naşte in noi sentimentul că ascundem lucruri de care ne e ruşine, lucruri in care nu vrem să ne recunoaştem?
In viaţa noastră psihică se intămplă adeseori să nu dăm atenţie reacţiilor noastre sau, uneori, ne place să amănăm răspunsul nostru. Noi nu inţelegem ceea ce trăim, dar inmagazinăm in schimb tot ceea ce sensibilitatea refuză să inţeleagă. Adunăm astfel o enormă cantitate de materie moartă, o enormă cantitate de fapte pe care nu le inţelegem. Şi, la un moment dat, suntem supuşi presiunii intunericului care s-a străns intre timp. Ce-i opunem noi acestui intuneric? Refuzul nostru de a-l vedea. Acest refuz animă intunericul, il transformă in ceva viu. Găndirea infricoşată, in loc să inţeleagă dorinţa, o amplifică sau o transformă in cu totul altceva. Dorinţele unui refulat işi pierd claritatea, şi această stare de confuzie naşte ura. Refulatul se simte străin chiar şi in faţa propriilor lui dorinţe.
Din fericire pentru mine, incă de timpuriu mi-a fost silă să adun tot felul de dorinţe şi nemulţumiri - găndul că aş putea fi un refulat mă ingrozea. Eu mă străduiam să inţeleg, nu să mă ghiftuiesc cu tot felul de obsesii. Din această sacră, binecuvăntată scărbă s-a născut nevoia de a mă arăta aşa cum sunt, nici mai bun, nici mai rău... Nu voiam să devin sclavul dorinţelor mele. Eu m-am străduit să păstrez o oarecare legătură intre comportarea şi sensibilitatea mea. Nu ştiu dacă am reuşit in intregime, dar mi-am dat seama de primejdia pe care o reprezintă o dorinţă strangulată, neinţeleasă. Mi-a fost intotdeauna silă să mă arăt mai bun decăt sunt. Ce rost are să arăt oamenilor mai multă iubire decăt cea pe care o am? Nimic nu e poate mai trist decăt spectacolul oferit de oamenii care-şi regretă avănturile generoase. Decăt să infăptuieşti un lucru bun pe care pe urmă il regreţi, e mai sănătos să nu-l faci niciodată. Am avut intotdeauna oroare de a aduna resentimente, de a inmagazina obsesii, de a intreţine ura, nu mi-a fost ruşine de găndurile intunecate, scandaloase care mi-au trecut prin cap. Am incercat să le inţeleg, nu să mă ruşinez de ele. Dacă imi trec prin cap gănduri scandaloase inseamnă că acela sunt eu, cel căruia ii trec prin cap gănduri scandaloase, deci trebuie să mă admit aşa cum sunt; ducă-se dracului imaginea mea respectabilă.
Subconştientul, dacă admitem această bizară diviziune a conştiinţei, nu este o zonă de-o extraordinară mobilitate, ci o masă amorfă, rece, insensibilă. Dorinţele sunt atăt de violente, incăt conştiinţa se intunecă, refulatul nu face decăt să suporte infricoşat această insuportabilă povară. Am observat cu toţii că indivizii care inmagazinează orbeşte toate frustrările şi dorinţele posibile transmit in jurul lor o stare de violenţă, de tensiune, de furtună care se apropie, născută din incapacitatea sensibilităţii de a mai stăpăni realitatea. De altfel - şi asta e şi cel mai important - , adeseori noi refuzăm să ne examinăm faptele, să le supunem controlului inteligenţei, le lăsăm să zacă in noi in starea lor brută, animală.
Omul inteligent refuză să inmagazineze dorinţe, ambiţii, planuri grandioase, obsesii sexuale. Ceea ce nu e inţeles la timp se transformă in obsesie şi e limpede pentru mine că refularea se naşte din frica de a trăi. Decăt să trăim un anume lucru, decăt să ne luăm acest risc, noi preferăm să ne ascundem dorinţele, să le impingem căt mai departe de sensibilitatea noastră. Dorinţa ni se pare un lucru ruşinos, de aceea vrem s-o infăptuim pe furiş, fără aprobarea inteligenţei. In acest caz, şi conştientul devine o masă amorfă, greoaie, care lucrează mănă in mănă cu subconştientul, intr-o deplină colaborare. Aşa că este o iluzie să credem că un conştient confuz ar putea inţelege ce se intămplă intr-un subconştient confuz. In starea de contradicţie a individului, conştientul e prelungirea subconştientului, traducerea intunericului din zonele viscerale in termeni mai abstracţi şi mai etici. Dar terminologia n-are importanţă... avem de-a face cu acelaşi intuneric compact, care se manifestă in două direcţii. Important e să inţelegem că diviziunea conştiinţei permanentizează duplicitatea şi ne impiedică să privim lucid realitatea.
apărut in volumul "Ipocrizia disperării" Editura Albatros
Citește pe Antena3.ro
