Diagnosticul lui Ranieri

Claudio Ranieri, antrenor sub co­man­da căruia au evoluat fotbalişti ro­mâni de toată isprava, antrenor ca­re a avut astfel prilejul de a-şi forma o impresie nu tocmai rea despre ceea ce se mai juca pe la noi cu ceva ani în ur­mă, părea destul de liniştit înaintea meciului pe care echipa sa, AS Roma, ur­ma să îl joace în compania clujeni­lor de la CFR.

Ranieri considera că într-o normalitate netulburată de cine ştie ce situaţii neprevăzute, într-o nor­malitate netulburată de vreo sur­pri­ză nebună, italienii n-au cum să nu debuteze în Liga Campionilor cu o victorie. Diferenţa de clasă dintre cam­pionatul italian şi cel românesc aco­peră raţional argumentarea unei ase­menea declaraţii. Şi, în consecinţă, orice bâzdâc al replicii orgolioase n-ar fi decât stupid. Orice tentativă de a ne repezi la Ranieri ca la un duşman al poporului, de a ne repezi la el precum curca-n crăci ne-ar caracteriza destul de întunecat. De aceea nu suntem bântuiţi de umbrele vreunui re­proş. Dimpotrivă! Considerăm că spu­sele lui Ranieri, oricât de tăioase ar fi ele, au darul de a ne trezi la reali­ta­te. Au darul de a ne face să căutăm răs­punsul unei întrebări dureroase. Un­de ne aflăm noi pe harta fotbalului de-ndată ce Ranieri îşi poate per­mi­te să afirme fără a deveni în vreun fel culpabil: "Dacă Clujul ne va surprinde, suntem cei mai proşti?".

Să în­ţelegem că singura şansă care mai poate apropia echipele româneşti de vic­torii convingătoare prin Europa ar fi aceea de a-i surprinde pe cei mai proşti? Nu cunosc rezultatul meciului AS Roma - CFR Cluj. Scriu înain­te ca acest meci să se fi disputat. Dar oricare va fi să fie rezultatul respectivei confruntări, trebuie să re­cu­noaş­tem că adevăratul răspuns la ultima noastră întrebare este unul afirmativ. Fotbalul românesc se află într-o continuă degradare din momentul în care a intrat, prin cluburile sale, în proprietatea unor troglodiţi fără cusur. Iar această pacoste se di­fu­zea­ză prin capilarele ierarhice în între­gul organism al fotbalului, generând starea de metastază.

Competiţiile fotbalului nostru nu mai au capacitatea de a ierarhiza va­lo­­rile. Negustoria de tarabă lucrează cu mare obrăznicie în fabricarea to­pu­rilor mincinoase. Meseriaşii fotba­lului sunt batjocoriţi într-un mare fel. Şi mulţi dintre aceştia au acceptat bat­jocura de foame. Au acceptat-o ca singură variantă a supravieţuirii. Al­ţii, puţini la număr, au plecat capul, doar pentru că astfel au fructificat sin­gura posibilitate de a se mai men­ţi­ne pe orbită. Iar despre neînclinaţi, ce să mai zicem. Păsări rare şi pe cale de dispariţie. Locul lor este ocupat în­tr-o mare frenezie de impostori slu­gar­nici. De tot felul de ciorditori ai no­torietăţii slinoase. Privite cu aten­ţie, mişcările care au tulburat în ulti­mul timp fotbalul românesc repr­e­zin­tă, în fapt, un diagnostic îngri­jo­ră­tor al pacientului. Un diagnostic care nu poate fi tratat decât în regim de ur­genţă.

Fiindcă mitocăniile pe care ju­cătorii sunt nevoiţi să le suporte pentru a-şi putea practica meseria devin insuportabile. De neacceptat sunt şi umilinţele la care sunt supuşi an­trenori atunci când, neavând în­co­tro, răspund afirmativ ofertei vreunui patron. Şi, peste toate astea, cel mai greţos spectacol îl reprezintă lici­ta­rea la mare preţ a unor preşedinţi de club care nu se fac remarcaţi decât prin abilităţile lor de a gestiona vicii­le competiţiei.