Din când în când

E incredibil cum, până şi în cele mai cumplite înnegurări, apare câte o scânteie fragilă. Eu am înţeles destul de devreme cât de mult contează să nu ne pierdem în totalitate de ceea ce ne reprezintă şi ne completează. Putem suporta să fie frig, să fie prea mici bucuriile, să fie totul pus sub semnul îndoielii, să nu mai avem destulă răbdare ca să ne tratăm suferinţele, să se risipească brusc majoritatea reperelor, să se prăbuşească-n viscol calendarele, să fie ceaţă, să fie târziu pentru alt început, să fie devreme pentru ultima zvâcnire, să fie prea departe drumul către speranţele imposibile, să cadă ţurţurii pe la fereastră, să vină notele de plată în avans pentru suspine şi lacrimi, să uităm ce culoare au munţii când se face seară, să nu se mai oglindească bine în mare conturul pustiit al lumii din jur, să căutăm degeaba răspunsuri la întrebările cu adevărat complicate ale existenţei, să nu mai ştim cât e ceasul şi să ne fie teamă să ne uităm spre peretele nevăruit, să bată în geam povara unei tăceri eterne, să se adune în mintea noastră, pe rând, amintirile care ne ţin în viaţă, să vrem să cedăm şi ceva sau cineva să ne oprească din prăbuşire, să ne fie teamă de ce urmează, să ne îngheţe privirile de disperare şi neşansă, să cerşim puţin echilibru de la toate asimetriile lumii, să vrem să ne întoarcem în timp şi să nu fie posibil, să avem remuşcări şi să nu se poată vindeca prin niciun cuvânt, să nu mai ştim să zâmbim şi să credem în ce urmează, să avem impresia că totul se apropie de final, să ni se blocheze pe retină o imagine tristă. Da, putem suporta toate acestea, cât mai există pe lume cineva dispus să ne privească în ochi, o secundă, un minut, o eternitate.

Tot tabloul de indicii pesimiste cu care ne decorăm, aproape zilnic, felul de-a fi şi de-a judeca realitatea poate câştiga puţină speranţă, suficient de multă, cât să nu ne adâncim de tot în întuneric şi suficient de puţină, cât să nu trăim într-o minciună dăunătoare. Toată joaca pe care ne-o pregăteşte destinul, fără milă sau regrete, se poate depăşi în timp, e adevărat, cu multe ezitări, dacă, din când în când, la ora la care ne aşteptăm mai puţin, cineva ne dă un telefon să vadă ce facem şi pe unde ne mai purtăm singurătăţile, să ne întrebe cât de bine sau cât de rău ne e, să ne mintă că vin vremuri mai simple şi să nu ne ceară detalii absurde despre nişte stări sufleteşti imposibil de descris, să ne asculte problemele şi chiar tăcerea, să nu se plictisească de dramele noastre, să nu ne dea impresia că suntem o povară şi că se va sătura, cât de curând, de suferinţa pe care o purtăm pe chip şi în glas.

Nu e puţin lucru să ni se deschidă uşa casei, să mai treacă, după-amiaza, cineva, pragul înşelător de la intrare, ca să spună lucruri banale, ca să ne amintească simplul fapt că nu suntem chiar singuri pe lume, că nu suntem chiar ai nimănui, că mai există iubiri dezinteresate şi necondiţionate, că mai sunt oameni în oraşul şi în viaţa noastră pe care e suficient să-i privim, că ştie ce-i cu noi, ca să înţeleagă până unde merge disperarea din gesturile noastre grăbite, pe care avem impresia că nimeni nu le înţelege şi, uneori, nici nu le observă, până atunci, până într-o seară de ianuarie în care să ne ia prin surprindere senzaţia că nu-i adevărat că nu îi pasă nimănui de noi, pentru că măcar o persoană ne apără din umbră, pentru că un gând ne este adresat, o dată la câteva minute sau la câteva zile.

Oricum ne-am simţi, oricât de palid ar fi contactul pe care îl avem cu lumina viitorului, oricât de jos ni s-ar părea că zburăm, atunci când vorbim în şoaptă, cu noi înşine, despre ce ne-a fost dat să trăim, mergem mai departe, atâta timp cât, fie şi preţ de o clipă, avem impresia că, undeva, mai la sud, mai la nord, mai la vale, mai la munte, mai spre Dunăre, mai spre Apuseni, mai spre albastrul unui cer îndepărtat, mai spre zbuciumul unor priviri furate, mai spre nicăieri, mai spre peste tot, e loc şi pentru noi, e loc de dezamăgirile noastre, de recursul naiv la liniştea pierdută la nevreme. Când ni se pare că nu totul e degeaba, că măcar o dimineaţă are sens, că măcar un cuvânt ajunge la cine trebuie, când ne dăm seama că nu toţi oamenii sunt la fel, că nu toţi sunt superficiali, că unii chiar ţin minte ce le spunem şi ce ne promit, atunci trăim de fapt cu adevărat.

E simplu să ne fie bine şi e groaznic să ne simţim pierduţi într-o lume mare, mult prea mare, pe care bătăile inimilor noastre abia o pot cuprinde şi-nţelege. Şi, totuşi, lupta nu e zadarnică, dacă mai sună cineva, din când în când, să vadă ce mai facem.