Din Jurnalele lui John Fowles

■ Marius Tucă îmi dăruieşte Jurnalele lui John Fowles. „Citeşte-le, este cea mai grozavă carte !” îmi zice cu uşoară exaltare. Volumul mă inhibă la început, e gros ca o biblie. Primele însemnări nu mă încântă, mi se par austere şi fără emoţie. Pe urmă începe să mă prindă lectura, să mă captiveze, pentru ca la sfârşit să-mi şterg o lacrimă, ca o părere de rău. Soţia scriitorului moare şi, de aceea, el scoate „un sunet ciudat, pe jumătate plânset, pe jumătate urlet de mânie”.

■ Romancierul notează că „Există foarte multe asemănări între iubire şi religie. Lumea religioasă e o parodie a lumii sexului”. Aşa că, asemenea lui, sper şi eu că, de voi deveni vreodată credincios, „asta va fi (...) un fel de sublimare sexuală complexă”.

■ Epoca e o boală, ne mai spune autorul. „«Ce-i în neregulă cu el ?» «S-a îmbolnăvit de epocă»”. Noi, românii, am fost destul bolnavi de epoca multilateral dezvoltată, nu ne-am vindecat nici acum. Mai apoi ne-am infestat cu bacilul epocii multilateral globalizate şi tot suferim. Suntem, aşadar, un popor bolnav de epoci...

■ „Linguşeala – meşteşugul de bază în epoca actuală. În Anglia trăim în Epoca Linguşelii. Te izbeşte în special la BBC: toţi încearcă să se facă plăcuţi, plăcuţi, plăcuţi” remarcă părintele Magicianului. În România e şi mai şi, ehe, şi câte televiziuni avem... Şi nu doar „plăcuţi, plăcuţi, plăcuţi” se căznesc să devină lefegii lor, ci şi „utili, utili, utili”... servili, servili, servili..

■ „Calităţile romane ale Americii te copleşesc din nou: totul bazat pe putere şi mai degrabă pe cantitatea de aur decât pe proporţia de aur. America înseamnă, într-un fel, neputinţa de a concepe metaforic aurul”, găsesc în mărturisirile fowlesiene. Am călătorit şi eu în America şi impresiile sunt aidoma.

■ Miami ar fi „unghia lăcuită de la piciorul Americii”. V-aş recomanda, totuşi, să nu hălăduiţi pe jos prin downtown, un sentiment de insecuritate vă va invada fiinţa.

■ „De ce în ţara asta (n.m. SUA) practic nimeni nu vrea niciodată să-şi bată capul ? De ce toată lumea nu vrea decât să trăiască şi să se distreze ? De ce e singura ţară din lume unde poţi trăi liniştit păstrându-ţi cele mai stupide caracteristici naţionale ? Asta înseamnă libertatea – să fii atât de stupid ?” se întreabă englezul şi eu îl îngân.

■ „Cei douăzeci şi trei de ani funeşti şi egoişti ai lumii occidentale îşi arată roadele amare” nota prin 1967 Fowles, fără să ştie că istoria se repetă. Observaţia sa rămâne valabilă şi azi, la trecerea a 25 de la cacealmaua din 1989.

■ Ca şi el, „Vreau să scriu un text despre Statele Unite - lipsa lor de poezie, erorile lor de gramatică socială şi culturală”. Aş scrie, deşi „e periculos să fii agresiv cu canibalii”...

■ Iubita locotenentului francez „s-a vândut integral în România, întreg tirajul de 45.650 de exemplare, pentru care urmează să primesc în jur de 460 de lire drepturi de autor, o liră la suta de exemplare sau un penny pe exemplar. Sper că scriitorii lor câştigă mai bine”. Pe naiba...

■ „N-ai cum să critici capetele încoronate, de vreme ce în rândurile supuşilor lor se află o cantitate zdravănă de tâmpiţi, care îi fac să fie cum sunt” îşi strigă disperarea diaristul. Tâmpiţi sunt cu duiumul şi la noi, chiar dacă nu avem „capete încoronate”.

■ „Capitalismul va da greş pentru că pretutindeni face mare caz de idealuri, speranţe şi vise, iar în ţara asta (n.m. Anglia) furnizează mizerabil de puţine mijloace pentru a le atinge. Ţara sărăceşte şi toată lumea vrea să se îmbogăţească”. Gândim la fel, aşijderea se petrec lucrurile şi în România.

■ „Dacă războiul a fost un iad, progresul vine imediat pe locul următor”, aşa sună titlul unui articol din Guardian din 1988. Oho, şi ce iad, îl trăiesc şi eu.

■ „Bush e ales preşedinte. E în mod evident un om de paie, o nulitate. E jalnic că democraţia americană nu e în stare să arunce în joc decât aşa ceva: pe el şi pe Dukakis. Mi-am dorit – în măsura în care mi-am dorit ceva – să câştige grecul. Orice suna mai bine decât Bush şi ridicolul lui «vice», Quayle. Bush dovedeşte teribila slăbiciune a sistemului american, cu nişte indivizi amorali, dacă nu chiar de-a dreptul imorali, care se ciorovăiesc şi trag sfori ca să obţină puterea de la un electorat stupid. Şi chipurile unora dintre indivizii care îi susţin pe aceşti oameni... Exprimă un entuziasm nătâng, de idiot, o fericire trufaşă că sunt manipulaţi, care seamănă bine cu o boală. Ceea ce le lipseşte în mod vădit americanilor de rând este o formă oarecare de scepticism sau suspiciune europeană faţă de cei avizi de putere, iar ceea ce au în mod vădit este acea candoare letală a celor cu o cultură precară. Faptul că acolo există o categorie de intelectuali mult superioară şi mult deasupra acestora nu dovedeşte nimic. Ei acceptă ca SUA să fie mulţumite de ele însele şi să nu se schimbe nimic. Prostia, lipsa de cultură, precaritatea, imaginaţia (a majorităţii) fac legea”.
Parcă numai în SUA... La noi este la fel, că doar ne-am americanizat cu smintită voluptate, iar alegerile prezidenţiale sunt aproape, aşa că luaţi aminte !