x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Din jurnalul lui Lev Tolstoi

2
Autor: Marian Nazat 02 Feb 2014 - 12:22
■ În „jurnalul ultimilor ani”, Lev Tolstoi e înduioşător în iluzia pe care ne-o împărtăşeşte. Cică „Oamenii nu vor mai trăi la grămadă viaţa chinuitoare din oraşe, ci vor trăi în largul lor, natural şi plini de bucurie pe pământ şi nu vor avea nevoie de capital”.... Marile spirite au fost şi vor rămâne de-a pururi nişte naivi. A trecut un secol şi ceva de la revelaţia scriitorului, secol în care oamenii s-au înghesuit şi mai abitir în oraşe, atraşi de mirajul asfaltului. Şi al vieţii hamburgerizate, strecurată între două felii de monotonie şi capitulare. Se trăieşte fără bucurie, omul a căzut pradă fricilor fel de fel şi abia mai cutează să-şi ridice ochii spre cerul învolburat. Se trăieşte cu spaima falimentului financiar şi existenţial, nici piculeţ de bucurie. Cât despre nevoia de capital, ea s-a smintit într-atât încât totul e permis. Băncile şi fondurile monetare transnaţionale sunt tocmai chipul smintelii de care pomeneam. Sărmane Lev, îmi pare rău să te contrazic, însă nimeni nu e profet în ţara lui...

■ Romancierul avea motive să se întrebe „De unde vor lua (socialiştii n.n.) oameni care să organizeze orânduirea socialistă justă fără abuzuri săvârşite cu violenţă ?” Adevărul e că n-au găsit, şi dacă nu mă credeţi, uitaţi-vă niţel îndărăt ! La început, comuniştii s-au bizuit pe câţiva fanatici şi o droaie de mercenari amorali. Pe urmă, activiştii de partid s-au spurcat la deprinderile ciocoilor, s-au îmburghezit şi cu asta basta, regimul egalităţii s-a dus de-a rostogolu'. Oricum, de e să fim sinceri până la capăt, administratorii ăia roşii erau de preferat rechinilor de azi.

■ „Lui Dumnezeu nu-i plac persoanele în plus – e de părere pravoslavnicul scriitor. Cu El se poate vorbi între patru ochi”. Şi atunci ce caută puzderia de preoţi tocmită să intermedieze dialogul cu Ăl de Sus ? Cine îi îngăduie, nu noi, cumpărătorii de influenţă divină ?

■ „Dacă bărbaţii le-ar cunoaşte pe toate femeile aşa cum soţii le cunosc pe soţiile lor, n-ar discuta niciodată cu ele şi nu le-ar respecta opiniile”, mărturiseşte cam misogin părintele tragicei Anna Karenina. Reciproca e valabilă, să nu ne prefacem, totuşi. Dar şi femeia, şi bărbatul au circumstanţe atenuante, cui să te destăinui dacă nu tovarăşului de temniţă conjugală ? În recluziunea liber consimţită, şi unul, şi altul spun ce le trece prin cap, fără teama că vorbele rostite se pot întoarce împotriva lor. Acolo, în apăsarea întunecată a celulei, ai senzaţia că nu ţi se poate întâmpla ceva mai rău şi de aceea laşi garda jos. Încetezi să mai speri în libertate şi îi încredinţezi celuilalt taina ce te apasă. Iar în schimb aştepţi opinia lui şi adesea i-o urmezi, fiindcă ai împărţit îndestul pereţii înzăbreliţi. Respectul reciproc se naşte în condiţii de silnicie, însă Tolstoi uită „amănuntul”.

■ „Să te dezobişnuieşti de îmbătarea cu tine, cu «eul» tău”, predică militantul prozator de la Răsărit. O face înaintea morţii, când se lămureşte că iubirea de sine nu-i mai foloseşte la nimic. Altminteri, priviţi în jurul vostru şi veţi găsi cu ghiotura alcoolici din ăştia, s-a umplut scena publică cu ei. Nu le mai ajungi la nas, au luat-o razna de tot şi se comportă aidoma unor bolnavi de fudulie. I-au ajutat cu neruşinare deceniile postdecembrismului cancerigen...

■ Bănuiesc că este ca o uşurare să poţi spune, asemenea creatorului rus, „Simt din ce în ce mai mult binefacerea uitării”. Din păcate, râvnita binefacere apare la bătrâneţe, ca boală, şi e selectivă, nu şterge totul. Of, şi cât ne-am dori să uităm anumite lucruri, anumiţi oameni...

■ Într-adevăr, „Trăim vremuri cumplite. Cumplite nu sunt furturile, asasinatele, execuţiile. Ce sunt furturile ? Sunt transferuri de proprietate de la unii oameni la alţii. Asta a fost şi va fi, şi nimic nu e grav în asta. Ce sunt execuţiile, asasinatele ? Sunt treceri ale oamenilor de la viaţă la moarte. Acestea au fost, sunt şi vor fi, şi nimic nu e grav nici în asta. Cumplite nu sunt furturile şi asasinatele, ci sentimentele acelor oameni care fură şi ucid”. Timpurile sunt neschimbate, în 1900, ca şi în 2014, oamenii fură, ucid şi îşi condamnă la moarte semenii. Dar se întâmplă astfel pentru că inegalitatea între pământeni nu numai că nu a dispărut, ci s-a lăbărţat frustrant. De aici sentimentele care îi împing pe unii la fărădelegi. Nepăsarea societăţii, complicitatea sa adesea, sunt seminţele acestor fapte abominabile. Iar în loc să stricăm cauzele, am inventat curţile cu juri şi tribunalele, pedeapsa penală....

■ Chiar, „Ghicitul şi rugăciunea care cere sunt acelaşi lucru” ! Mistica celor abandonaţi în pasivitatea vindicativă. Implorăm minuni care să înlocuiască propria decizie, apelăm, păgân ori religios, la arbitrul din exterior, cu un efect ce pare să fie acelaşi. Acţiunea este anulată de un soi de resemnare activă în mitologia norocului.

■ Revoluţiile ar provoca în oameni, notează fostul ofiţer participant la bătălia Sevastopolului, „cea mai nesuferită treime a păcatului, incompatibile cu viaţa bună: trufia, invidia, răutatea”. Aş vrea să-l înfrunt, să neg cu vehemenţă adevărul rostirii sale, să-i transmit că altfel stau rânduielile. Mă opreşte realitatea trăită în România decomunizată prin praf de puşcă şi uneltiri străine. După ce armele au tăcut şi ne-am drogat cu mult visata libertate, am învăţat să fim trufaşi, invidioşi şi răi. Miza a crescut, nu mai era neînsemnată ca în comunism, şi aşa se explică dezlănţuirea celor trei păcate.

■ Cerinţele binelui ar fi înfrânarea, adevărul şi iubirea. Oare ? Păi înfrânarea e mai degrabă profitabilă binelui celorlalţi, celui înfrânat îi va aduce mereu un gust amar, al neîmplinirii prin renunţare. Adevărul este, adesea, duşmanul binelui, pe care minciuna îl slujeşte cu spor înmiit, stă mărturie o istorie întreagă. În fine, e discutabil dacă iubirea ajută binele, căci asta presupune a opta, a nedreptăţi pe cineva – om, zeu sau idee. Aşadar, mă îndoiesc că binele are nevoie de înfrânare, adevăr şi iubire.

■ În realitate, zice moşierul de la Iasnaia Poliana, am semăna cu lucrătorii în gospodăria lui Dumnezeu, „pe care stăpânul îi poate în orice clipă da afară şi trimite acolo de unde i-a adus”. Adică în neant, nu ? Cu alte cuvinte nu suntem altceva decât nişte ocnaşi condamnaţi la muncă silnică pe viaţă, îngrozitoare perspectivă ! Dar în gospodăria Înaltului Vătaf se şi leneveşte, se şi violează, se şi tâlhăreşte, se şi ucide, fără ca nelegiuiţii să fie trimişi de îndată dincolo, de unde i-a adus Angajatorul... Dimpotrivă, sunt păstraţi uneori în gospodărie în detrimentul ălora merituoşi şi lipsiţi de păcate. De acea, parcă, sunt binevenite răscoalele împotriva Stăpânului.

■ Neîndoielnic, „Cauza tuturor nenorocirilor e prejudecata posibilităţii de a organiza societatea prin violenţă”. De-a lungul mileniilor, violenţa a crescut şi şi-a diversificat mijloacele de înfăptuire, başca pretextele. Privind înapoi cu luciditate, mă încumet la o premoniţie: mai repede va pieri lumea decât pustiitoarea prejudecată... 

Serviciul de email marketing furnizat de