Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Cuvantul-cheie al procesului Lisabona (Agendei Lisabona) este competitivitatea. Totul a pornit de la sentimentul, ranforsat de unele tendinte (evolutia somajului, dinamica cresterii economice etc.) ca Uniunea Europeana pierde teren in economia globala. Impactul noilor tehnologii informationale si comunicationale, ascensiunea economica a Chinei si Indiei au accentuat starea de neliniste in randurile varfurilor deciziilor la Bruxelles si cancelarii europene.
Sunt insa si analize care contesta temeiul ingrijorarii; ele subliniaza excelenta industriala a Germaniei si a altor tari membre ale Uniunii, care continua sa detina pozitii de frunte in comertul international. De altfel, UE, ca ansamblu, nu are probleme in ceea ce priveste balanta sa comerciala - desi euro s-a apreciat spectaculos fata de dolar in ultimii doi ani. Aceasta arata ca, in materie de productivitate analiza trebuie sa fie atenta, nuantata. De exemplu, economia franceza are numeroase domenii in care evolutia productivitatii este comparabila cu cea din Statele Unite. Exista si o alta maniera de a contesta relevanta preocuparilor fata de ceea ce numim "competitivitate nationala". De exemplu, argumentul adus de Paul Krugman in deceniul trecut intr-un articol faimos din Foreign Affairs, in care spune ca firmele sunt entitatile ce concureaza si nu statele nationale. Intr-un anume sens, afirmatia sa este de nedisputat. Pe de alta parte, efecte de aglomerare, functionarea imperfecta a pietelor, procese cumulative, existenta echilibrelor multiple in spatiile reale indica doua fapte greu de contestat: primul, ca politica publica poate si are de jucat un rol in functionarea economiei; in al doilea rand, ca firmele tin cont de contextul in care opereaza si iau decizii strategice in consecinta. Chiar logica de aparitie si evolutie a "manunchiurilor" de activitati (clusters) sustine aceasta vizualizare a dinamicii avantajelor comparative/competitive in arii regionale si in economia globala. Dar exista si o alta perspectiva care fecundizeaza analiza strict economica; ma refer la contextualizarea sociala a procesului economic. Sociologii ar spune chiar ca este un non-sens sa abstragem economicul din social. Dar nu numai ei; si economistii institutionalisti (evolutionisti) ar sprijini cu fervoare acest punct de vedere. Mergand mai departe, se poate sustine ca imperative foarte pragmatice aduc aspecte ce impletesc economicul cu socialul si politicul in prim planul agendei politicii economice a unui guvern. Sa ne gandim, de exemplu, la o rata a somajului de peste 10%-12% (cu o proportie mult mai mare printre tineri, ceea ce poate incuraja delicventa, criminalitatea). De aceea, atentia acordata contextului social nu are cum sa fie o redundanta pentru un economist care este si inalt diriguitor in sfera politicii publice, sau o simpla servitute intelectuala cu iz ideologic. Pe un plan mai larg, se pune in discutie functionarea unui intreg angrenaj social si institutional, cu o varietate de texturi. In "miezul" Uniunii teama nu este atat fata de sansele unor firme precum Siemens, Vodafone, sau Nokia in competitia globala; ingrijorarea este legata mai ales de modul in care angrenaje sociale vor rezista la presiunile mediului extern, la globalizare. Daca UE, in pofida varietatii sale de performanta si institutionale (cu tarile nordice fiind in fruntea ierarhiei mondiale - asa cum arata diversi indici sintetici ai competitivitatii) isi proiecteaza in lume un "model social", are sens sa se chestioneze viabilitatea unor laturi ale sale pe termen mai lung; imbatranirea populatiei, concurenta tarilor cu salarii foarte mici si care absorb intens tehnologii moderne, pot epuiza resursele unor sisteme. De aici rezulta nevoia de schimbari, care fara a demantela trasaturi de baza ale sistemului, sa-i asigure vitalitate pe termen lung. Varietatea de performanta inauntrul Uniunii ofera lectii pentru cai de reforma economica si institutionala.Citește pe Antena3.ro
