Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
■ Plouă putrezicios în Danemarca, zi de zi, lună de lună, secol de secol... Plouă întruna, de-o veşnicie, peste ţara lui Hamlet. Arar câte o rază firavă de soare se-ncumetă să străpungă norii şi să se zgâiască la mohoreala din jur. O clipită numai, fiindcă cerul se adună iar în ghemotoace vineţii, supărat parcă pe lumină. Să nu vă miraţi, dar lumină mai limpede, mai strălucitoare ca aici nu am văzut niciunde. Îţi vine s-o sorbi, s-o înghiţi lacom, să ţi se aplece de atâta limpezime. Ce voluptuoasă stare de rău poţi să trăieşti în nordul scandinav...
■ Oamenii sunt asemenea vremii. Sobrietatea nordică e de fapt tristeţea răsărită pe chipul nemângâiat de lumină şi căldură. Tristeţea înmulţită de întuneric şi ploi, posomoreala. Cum să zâmbeşti într-un decor cenuşiu, aproape igrasios ? Şi ca să nu sufere de depresie, s-au apucat să muncească pe brânci. Se uită pe sine aşa şi se feresc să capete obiceiuri proaste. Îşi iau pelerinele de plastic, îşi încalţă bocancii şi-şi încalecă bicicletele. Unele cu "ataş”, pentru pişpireii obişnuiţi de mici că viaţa e doar o scurtă pedalare între staţii precise. Femei şi bărbaţi cu priviri inexpresive, grăbindu-se să ajungă în haltele înmuiate de apă. Seamănă cu nişte roboţi danezii ăştia, fiinţe ale datoriei şi atât ! La împărţirea dintâi a darurilor lumeşti, exuberanţa s-a terminat chiar la ei. Creatorul i-a şters de pe lista cu precarităţi vanilate. Ni le-a lăsat nouă, ăstora risipitori, oricând dispuşi să ne lăfăim în lumini orbitoare....De multe ori mincinoase.
■ Odată, tare demult, un rege de pe lângă Copenhaga a fost asasinat de-o intrigă de palat. Ucigaşii de os regal i-au umplut scalpul cu alcool şi au obligat-o pe fiica răposatului să bea lichidul amestecat cu sânge. Nu înainte de a o sili să rostească "skĂl”, noroc adică. De atunci încoace, orice ciocnire de pahar este însoţită de această urare cu gust de scalp rânced. Tragedia de odinioară e acum norocul petrecăreţilor. Cine s-o mai căineze şi s-o pomenească pe nenorocita odraslă, umilită de cruzii vikingi să facă pocal din cutia craniană părintească ?
■ Pe strada plină de magazine, în învălmăşeala de pietoni, un homeless şi-a întins salteaua direct pe dalele de ciment şi s-a culcat. Chiar sub stropii mărunţi care nu se sfârşesc niciodată. Este învelit cu un sac de dormit, iar la câţiva centimetri distanţă şi-a pus farfuria milei, în care luceşte o monedă. Criza mondială arde la pungă, iar trecătorii se chirnogesc anevoie la niscaiva mărunţiş. Amărâtul şi-a îndesat agoniseala într-un cărucior, acolo e îngrămădit întregu-i destin de nenorocos. Ca el cică sunt cu miile, s-au încrezut în politicile ademenitoare ale băncilor şi au pierdut totul. Statul le-a construit cămine sociale, însă unii fug din închisorile acelea populate cu datornici pe vecie. Mă uit atent la omul străzii şi mă minunez cât e de curat. Salteaua, sacul, hainele par a fi abia scoase din dulap, nu le-a tocit sau murdărit purtarea. Nimeni nu-l bagă în seamă, lumea n-are timp de irosit. Fiecare are credite, suntem o adunătură de debitori oricând pregătiţi să fim înhăţaţi de executori bicisnici.... E chipul odios al capitalismului, partea sa cinic funestă.
■ Seara s-a deşirat de-a binelea în noapte. E o linişte umedă, tuberculoasă. Oraşul picotează şi tremură de frig. În faţa Gării Centrale, un saxofonist singuratic cântă pentru a-şi potoli foamea. Şade pe bancă şi se uită în gol, preocupat să-şi găsească notele desenate în minte. Alături, un alt homeless îi e spectator, unicul. La ce s-or gândi alungaţii ăştia din soarta bună ? Ce îi ţine agăţaţi de viaţă ? În acelaşi tablou, doi tineri se cuprind în braţe şi se sărută pătimaş. Ea coboară pe peron, el se duce spre un taxi. O urmăreşte din ochii înceţoşaţi brusc şi îi simt de la depărtare zguduirea sufletească. Saxofonul sună mai sfâşietor ca niciodată, mă şfichiuieşte pe dinlăuntru. Muzica despărţirii curge cu noduri în noaptea ce stă să înceapă la Copenhaga. Spectatorul fără adăpost se ridică şi dansează şleampăt. Îşi mişcă dezordonat braţele şi picioarele şi rânjeşte caraghios. ţopăie ca un sălbatic, se înalţă şi cade în genunchi, icneşte şi bolboroseşte vorbe neînţelese. Dansul despărţirii...
■ Un dangăt de clopot răsună în burgul înnourat. Intru în catedrala "Doamnei Noastre” (København Domkirke). Clădire de piatră, austeră. De jur împrejur statuile celor doisprezece apostoli, iar în mijloc Cristos. Nimic altceva pe pereţii gri. Vreo treizeci de bătrâni colilii aşteaptă concertul de orgă, Marchand, Böhm, Bach, Franck şi Gigout. Muzica se stârneşte dintr-o dată şi umple biserica. O face să tremure, să se zgâlţâie, să se înfioare, să se înduioşeze apoi, de parcă ar avea suflet. Mă reculeg laolaltă cu credincioşii chemaţi la slujba de sâmbătă. Figuri pe care nu le voi mai întâlni niciodată, dar cu care, iată, legumesc o clipă de graţie. Şi fără să împărtăşim aceeaşi credinţă religioasă. La ce-o sluji divizarea umanităţii pe biserici ? Sunt totul o orgă de carne şi sânge, un labirint de sentimente şi trăiri gata să fie atinse pentru a se elibera de încordare şi revoltă...
■ Magazinul este un imens furnicar. Un du-te vino permanent, un turn Babel construit din dorinţa bucuriei de a cumpăra (dacă n-o fi obsesie, boală !). Îi iscodesc cu plăcere uşor sadică pe bărbaţii plimbaţi de consoarte printre standurile împodobite cu etichete seducătoare. Nicăieri bărbatul nu e atât de neajutorat ca aici, cerşeşte din priviri îndurare, dar degeaba. "Uite ce rochie interesantă, oau, ce geantă trăsnită !” meliţează vampira. Iar el suportă supliciul, ce, are încotro ? Culmea, îl şi plăteşte cu vârf şi-ndesat ! Îi descopăr descumpăniţi între manechinele încremenite, statui ale deznădejdii, aidoma lor. Alteori se aşază cuminţi pe scăunelele salvatoare şi-şi rumegă neputincioşi istoveala. Ar plânge dacă n-ar fi într-atât de orgolioşi. Oricum, se jură că e ultima tură de shopping, dar cine îi ascultă ? "Dragă, săptămâna viitoare să nu-ţi faci program, mergem la cumpărături !”, aşa începe orice calvar...
■ "Nu vă supăraţi, un coafor prin apropiere ?” întreabă cineva o vînzătoare de la un raion de cosmetice. "De cinci ani, de când locuiesc în oraş, n-am zărit niciunul, nu vedeţi cum arătăm ?” răspunde tânăra, râzând cu poftă. Şi are dreptate. Într-adevăr, scandinavele se îmbracă bărbăteşte, sunt lipsite de delicateţe şi n-au pic de eleganţă. O armată inestetică de bicicliste pornită să cucerească teritoriile masculilor, de n-or fi şi reuşit deja ! Feminismul a învins definitiv feminitatea, iar în curând tandreţea, romantismul, vor fi interzise de lege...
■ Trenul s-a oprit, se deschid uşile. Călătorii se trag în lături. Controlorul de bilete, o femeie trupeşă, desface o platformă metalică şi o întinde înspre peron. Pe "poteca” astfel improvizată trece căruciorul cu rotile. Adolescentul înţepenit de infirmitate o ia înainte, fără să-i pese că picioarele lui nu vor umbla vreodată. Grija deloc falsă a scandinavilor pentru persoanele cu dizabilităţi este emoţionantă şi nu ştiu ce alt exemplu de generozitate, de iubire pentru aproape l-ar întrece ! În comparaţie cu ei, noi, românii, suntem un popor canibal, nişte brute oricând dispuse să-l ia în băşcălie pe handicapat....
■ Stăpânii de la Bruxelles şi-au înfipt în tărtăcuţă să ne globalizeze în aşa măsură încât, de pildă, scandinavii şi românii să trăiască la fel. Regulile lor să fie şi ale noastre şi invers. Ce mai aberaţie, cum să ne ştergem memoria cultural-istorică, cum să gândim aşijderea, cum să ne prefacem că danezul este întocmai ca românul şi viceversa ? Lăsaţi-ne specificitatea, nu ne anulaţi identitatea naţională, eu vreau să rămân de-a pururi român ! Şi nici danezul nu-şi doreşte să devină român, ce nu înţelegeţi ?
■ Taximetristul îmi arată un taxi şi înjură furios. "Look, swedish taxi ! Vin în Danemarca, câştigă banii noştri şi-i cară în Suedia, unde plătesc taxele şi impozitele, iar noi ne descurcăm tot mai dificil. Guvernul danez e de vină că le permite, foolish government !” se răcoreşte danezul de la volan, scrâşnind din dinţi. Vasăzică, nu doar guvernele din România sunt contestate, pretutindeni ele au parte de sudalme... Aşadar, dincolo de Elsinore, de castelul încărcat de mister, problemele economice ale individului nu diferă de cele dâmboviţene, nemulţumirile sunt în toi.
■ Răceala nordicilor e o prejudecată inventată, probabil, de locuitorii sudului superficial. Andersen a scris poveşti cu care a hrănit imaginaţia planetei de copii. Şi dacă vă încăpăţânaţi să credeţi în stupida prejudecată, hoinăriţi câteva ore prin Tivoli Gardens. Este cel mai fascinant basm ce se putea născoci pentru ca oamenii să se joace mereu, să nu uite niciodată că au fost copii. Ori zăboviţi în cafenelele şi restaurantele de pe strada Ny Haven, o miniatură a Amsterdamului. Vă veţi scutura brusc de clişeele strepezicioase.
■ Mica Sirenă e o bucată de aliaj lipită de o piatră ivită la marginea unui canal. Pipernicită şi banală, o siluetă ce-ţi dispare din memorie imediat. În afara japonezilor nimeni nu se îmbulzeşte s-o cunoască. Nu le-ar folosi la nimic şi habar n-am cui i se datorează legenda ce însoţeşte statueta. Legendele nu s-au sinchisit vreodată de adevăr şi de aceea lumea e sătulă de simboluri, unele de-o platitudine fermecătoare.
■ "Vezi, bă, că am aterizat !” răcneşte la telefonul mobil un român pe aeroportul din Bucureşti. Basmul s-a terminat, m-am întors acasă, în ţara mitocăniei strigate, a indiscreţiei agresive. Soarele dogoreşte ca vara. Un sâmbure de dor încolţeşte înlăuntru-mi, dorul de ţara lui Hamlet...
