Doar euro ne mai poate trezi din somnul populist

Din fostul contingent comunist, doar Slo­venia, Slovacia şi, recent, Estonia au depăşit cea mai securizată gra­niţă de sistem din Europa. Au pri­mit ştampila pentru zona euro. Nu în­tâm­plător sunt, toate trei, ţări mici. Foarte mici. Populaţiile lor, laolaltă, nu însumează nici cât jumătate din populaţia României.

Aşa că nu au pus în joc mari pro­bleme de adaptare la un regim de înaltă competitivitate. Marile pro­bleme le ridică ţările cu populaţie nu­meroasă. Cele care, deşi intrate în Uniunea Europeană, nu au adoptat încă moneda euro. Polonia, unica ţară europeană care n-a avut recesiune, accelerează pregătirile, dar... nu face publică data aderării la euro. Iar România, ţara cu piaţa cea mai mare din regiune, după cea a Po­lo­niei, a anunţat vineri că va forţa în 2015 adoptarea monedei unice.  Pe de altă parte, Cehia, cu economia ei competitivă, nu se grăbeşte, deşi ar fi primită cu braţele deschise.

Euro în 2015. Societatea ro­mâ­nească are nevoie ca de aer de acest re­per. De o cursă, aşadar, o cursă du­ră, cu obiective concrete şi cu ter­me­ne precise, în care să alerge contra-cro­nometru. Altfel, cu doi ani electo­rali în faţă, 2012 şi 2014, fără un reper care să ne trezească, ne-am fi adâncit de tot în hipnoza populistă atât de exersată de clasa politică. Acum, vrând-nevrând, politicienii se vor vedea obligaţi să abandoneze promisiunile fără acoperire şi să se bată în programe economice.

Economia era considerată, în campaniile precedente, un teritoriu arid. Oratorii angajaţi în lupte politice o ocoleau. De teamă  să nu devină plic­tisitori. Sau, şi mai rău, să nu-şi deconspire incompetenţa în materie. Nici electoratul n-a fost obişnuit să fie che­mat să arbitreze dispute economi­ce. În general, societatea noastră a avut rareori ocazia să dezbată mari te­me economice.

Actorii viitoarelor ale­geri, cele din 2012 şi din 2014, vor fi acum nevoiţi să aducă dovezi că pot să câştige, în timpul mandatului, bă­tălia pentru euro. Mai mult, vor trebui să probeze că ştiu cum să-şi atra­gă de partea lor producătorii şi con­sumatorii. Şi că sunt decişi să re­zolve lucruri complicate şi complexe prin parteneriate economice: un nou tip de alianţă între guvern, sindicate, patronate, manageri şi salariaţi, bazată pe transparenţă, pe libera circulaţie a informaţiilor şi pe voinţa de a schimba lucrurile în economie.

Iată miza. Mulţi politicieni s-au şi grăbit s-o combată, s-o înlăture din calea lor. Motivând că România nu-i pregătită să treacă la euro în 2015. Dar când a fost societatea ro­mâ­neas­că pregătită pentru actele fundamentale pe care le-a înfăptuit în istorie? A fost cumva pregătită pentru Unirea din 1859 sau pentru marile reforme structurale dintre anii 1867 şi 1914 ? Sau au fost ostaşii români pregătiţi pentru victoria istorică de la Mă­ră­şeşti, unde printre altele au fost luaţi şi prin surprindere? Şi apoi, potrivit opiniilor celor care s-au grăbit să vină la televizor şi să-i spună naţiunii că nici de această dată nu-i pregătită să înfăptuiască un act istoric, pentru ce e pregătită România, pentru nesfâr­şi­te şiruri de vorbe goale pe margi­nea unor teme generale, fără cheie şi fără termene precise? Numai un program economic inteligent, realist, corelat cu un program politic bun, ar putea fi acum soluţia optimă.

Somnul populist rămâne însă ma­rele pericol. Căci promisiunile po­litice privind o egală împărţire a pâinii so­ciale vor continua să încânte o par­te a electoratului. Desigur, o parte a acelei jumătăţi din electorat care "s-a specializat" să vină la vot. Pentru că jumătatea cealaltă nu mai e interesată de viaţa politică a ţării. Dar nici nu înţelege, din nefericire, că nu­mai un vot masiv pentru o politică de în­să­nătoşire a economiei ar des­chi­de calea către bunăstare. Şi că protecţia socială excesivă, fără salarii com­petitive şi fără stimularea muncii per­formante, nu ne poate scăpa de să­răcie. Mai ales atât timp cât mili­oa­ne de oameni, sfidând şi sistemul de im­pozite, şi doctrinele, şi legile, îşi ajus­tează veniturile din "cazanul co­mun".

Un program de stimulare a performanţei în economie, cel din 2000, a fost o reuşită: aderarea la Uniunea Eu­ropeană în 2007. Un al doilea program, aderarea la euro în 2015, ne-ar pu­tea scoate din zona lanternei roşii. Dacă vom lua în sfârşit taurul de coar­ne şi ne vom decide să facem ceva concret pentru valorificarea po­ten­ţialului economic situat cu mult peste ce a arătat ţara noastră până acum. Va fi însă nevoie să fie ţinute sub control balanţele macroeconomice. Şi, mai ales, să fie asigurată, în ritm rapid, restructurarea economică. Pentru că nu-i de ajuns un potenţial promiţător. Important, mai cu seamă, este să fie direcţionată economia pe o traiectorie ascendentă.

Drumul spre euro numai astfel ne va fi deschis. Şi chiar dacă nici o nor­mă nu prevede un calendar strict pentru adoptarea euro – alegerea mo­men­tului fiind lăsată la latitudinea fie­cărei ţări în consultare cu Comisia Eu­ropeană şi cu Banca Centrală Eu­ro­peană –, nimic nu se va putea în­tâm­pla înainte de a pune economia în deplin acord cu toate cele cinci cri­terii de convergenţă nominală şi cu ne­nu­măratele criterii de convergenţă reală.