Doi oameni într-unul

Când deteşti un om, eşti tentat să gândeşti greşit că acel om e conştient de motivele pentru care e detestat. Că, deşi n-o arată, se resimte, are probleme de conştiinţă. Ştie că nu mai e posibil, dar doreşte mult să devină altul, să nu mai fie dispreţuit.

Pe activiştii de partid i-am considerat dintotdeauna şi îi consider şi azi nişte rataţi în profesia de bază, nişte oameni care îşi deschid însă, prin râvna plină de supuneri şi ierarhii într-o formaţie politică, un drum mai scurt spre o poziţie socială bănoasă. În acelaşi timp am o anume înţelegere pentru ei. Foarte asemănătoare cu înţelegerea pe care o manifest pentru treburile pe care eu nu le-aş face nici să mor de foame, dar care trebuie totuşi să fie făcute de cineva.

Activiştii PCR, de dinainte de 1989, erau priviţi atât de membrii de jos ai partidului, cât şi de cetăţenii care refuzau să intre în PCR nu ca o clasă de meseriaşi ai politicii, ci ca nişte indivizi care fug de muncă şi dau cu clanţa. Fiindcă e mai uşor să vorbeşti decât să pui osul la treabă.

La începutul lui 1990 m-am întâlnit pe stradă, la Universitate, cu doi dintre fruntaşii de azi ai politicii, care tocmai îşi făcuseră o firmă de proiectare. Ideea lor era să mă angajeze la firmă, dar, cum abandonasem de câteva decenii prima profesie schimbând-o cu filologia, le-am zis că n-aş mai putea să o iau de la capăt. Nu despre asta e vorba, mi-au spus ei. Avem nevoie de oameni de presă la partid. Refuzul meu a fost unul cam nepoliticos, totuşi potrivit cu ce simţeam atunci: Nu vin, domnule, ce-s nebun!? Abia am scăpat de un partid şi să intru de bunăvoie în altul? Nu-s eu omul care să mănânce rahat, fiindcă aşa i-o cer partidul şi momentul.

La despărţire, unul din cei doi viitori mari şefi din politică a ţinut să mă lămurească, poate şi pentru că era încântat de formularea pe care o găsise într-o chestiune atât de delicată ca turuiala ideologică: Gândeşte-te două, trei zile şi ne cauţi, dacă o să vrei să vii la noi. Cât despre povestea cu rahatul, stai liniştit, sunt destui care abia aşteaptă o porţie dublă. Campania din 2009 pentru alegerile prezidenţiale a scos în faţă, din toate partidele, o seamă de vorbitori care altfel, în particular, sunt persoane agreabile, cu un limbaj evoluat şi cu simţul situaţiei. Când însă sunt trimişi cu propaganda, ca să ducă în popor mesajul ideologic al formaţiunii lor, trec fără complexe la limba de lemn. Sunt dintr-odată alţi oameni.

E uimitor cât de deosebiţi pot fi cei doi oameni dintr-un trup, activistul şi normalul. Nu poţi să îi asimilezi actorilor, întrucât pe scenă actorii sunt adeseori mai interesanţi, mai plini de suflet, mai credibili în bucurie şi suferinţă decât în viaţa de toate zilele. Măcar de-ar fi şi activiştii partidelor mai autentici, în munca de lămurire, ca în existenţa cotidiană.

Măcar de-ar rămâne mereu aşa, doi oameni într-unul. Dar, după o vreme, sunt trei sau mai mulţi oameni într-unul, după cum le creşte averea, după cum îşi sporesc tupeul şi convingerea că fără ei se termină lumea.