Doi văd, iar paisprezece nu văd

SCRIITORUL DE LA PAGINA 3
Văd, văd, zău că văd!, a exclamat Titel. Pe onoarea mea că văd un peşte mare, cu gura căscată!

SCRIITORUL DE LA PAGINA 3
Văd, văd, zău că văd!, a exclamat Titel. Pe onoarea mea că văd un peşte mare, cu gura căscată!

Imaginea tridimensională, care-l făcea pe Titel să zbiere ca un apucat, trecuse pînă la el pe la toată masa şi nimeni nu reuşise să vadă nimic. E o prostie, a zis unchiul Fane, care oricum nu avea cum să vadă tridimensional, fiindcă privea cruciş. Ba eu văd, a zis Titel şi i-a dat nevesti-sii, Coralia, revista cu "Jocuri de societate", în care se găseau mai multe pagini cu figuri ascunse în nişte mozaicuri mărunte, care te înnebuneau de cap. Oamenii mîncau, beau, se simţeau bine, că doar îl botezaseră pe ăla micu’ al lui nea Costache, numai Titel se ambiţiona de jumătate de ceas să stea cu nasul în revistă. Coralia, de parcă ar fi ciupit-o careva de fund, a sărit şi ea din scaun şi a început să ţipe: Văd, văd şi eu! Mamă, ce peştălău cu dinţi! Nu-i nici balenă, nici rechin. E un monstru marin. Şi ce clar se vede! E în relief. Poţi să-l apuci cu mîna.

Nea Fane nu i-a zis Coraliei că e o proastă şi că vede cai verzi pe pereţi, fiindcă aşa pretinde Titel, însă i-a numărat cu glas tare pe invitaţii din jurul mesei şi pe alde Caraman, care aveau obiceiul să-şi ia farfuria cu friptură şi să se caţere în vîrful patului. Iar după ce i-a mai numărat o dată, în sens invers, a zis: paisprezece. Adică, mă, mucosule, l-a luat nea Fane peste picior pe Titel, e acilea numai oameni deştepţi, numai maiştri şi femei măritate, care nu vede nimic, şi numai tu, că eşti mai cu moţ, vezi.  N-o mai pun la socoteală pe Coralia, că oricum face doar ce-i spui. Că dacă vezi un elefant, vede şi ea tot elefant.

Dar, unchiule, să mor io că se vede, a zis Titel. Trebuie doar să te concentrezi, să te uiţi în lungul nasului şi, deodată, apare peştelăul. Te rog, mai uită-te o dată.

Oricît s-ar fi uitat în lungul nasului, chiar şi cu amîndoi ochii teferi, nea Fane tot n-ar fi văzut tridimensional, pentru că avea un neg cît o alună pe o nară. În plus, nea Fane era deprins să aibă întotdeauna ultimul cuvînt. Mă, Titele, toţi e proşti, numai tu eşti deşteptul deştepţilor. Dacă te mai boldeşti mult în revista aia, te pomeneşti că şi auzi cum dă balenoiul din coadă.

La gluma lui nea Fane, toţi au izbucnit în rîs, iar lui Caraman de atîta rîs i-a zburat dumicatul din gît în paharul cu vin al unchiului Fane. În loc să se enerveze, acesta a vărsat paharul la găleata cu gunoi, şi-a umplut altul, l-a gustat şi, parcă mulţumit de aroma căpşunicii, a zis: Mă, Titele, nu strică să-i asculţi şi pe cei mai mari ca tine. Cum, mă, băiatule, paişpe oameni nu văd nimic, şi numai tu şi înfipta de nevastă-ta vedeţi! Păi, e posibil, mă, nepoate?

E posibil, a îngăimat Titel. Nu-i o problemă de părere, fiindcă e ştiinţă.

La cuvîntul ştiinţă, toţi au rîs din nou. Dar ce rîs! Se înecau, arătau cu degetul spre Titel şi o luau de la capăt. Iar nea Fane dădea din cap cu reproş, dar şi cu înţelegere. Cum, adică, mă, Titele, ştiinţă?, părea să spună datul din cap al lui nea Fane. Ştiinţă, neştiinţă, ce vede toţi trebuie să vezi şi tu. Altfel, de ce ar mai fi familie şi cap de familie? Poate la anul, poate peste zece ani să mai vadă încă unul din noi, însă acum treci, băiete, lîngă ai tăi şi ţine-ţi gura. Treci în front, flăcăule! Şi cu cîntec înainte marş!