Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Dincolo de particularităţile anului electoral există aspecte care explică învolburarea apelor între partenerii sociali în România. A contat enorm în tensionarea acută a relaţiilor încercarea foarte tardivă de a spune lucrurilor pe nume: că de ani buni numeroşi cetăţeni trăiesc tot mai mult pe datorie, ţara trăieşte peste mijloacele ei, că această criză a modificat date esenţiale ale problematicii economice în lume. Sectorul bugetar a cunoscut o creştere masivă a numărului de personal şi a salariilor în ultimii ani, care nu este sustenabilă în raport cu putinţele economiei. Criza ne-a izbit din plin; plătim şi pentru imprudenţe comise în politica publică. Un accent suplimentar au adăugat promisiunile electorale aiuritoare din toamna anului trecut - în timp ce deviza "protejăm salariile şi locurile de muncă", care nu este incomprehensibilă din perspectiva unei datorii morale a statului faţă de cetăţeni, sugera că suntem imuni, socialmente, la impactul crizei. Criza şi imprudenţele din politica economică internă obligă la măsuri severe de corecţii în salarizarea publică. Aici se combină două operaţiuni foarte delicate: diminuarea relativă (ca pondere în PIB), fie ea graduală, pe mai mulţi ani, a fondului de salarizare bugetară cumulată cu reaşezarea raporturilor între salariile categoriilor de bugetari. Avem două "conflicte distribuţionale" care se intersectează. Întrucât criza reclamă ajustări (limitări, scăderi) de venituri, reforma salarizarii se transformă într-o luptă distribuţională între salariaţi, în ansamblu, şi autorităţi. Sindicatele sunt împotriva Guvernului când se opun ajustărilor, limitărilor. În acelaşi timp, se luptă între ele pentru a obţine coeficienţi cât mai buni. Sunt frapat de o constatare, pe care am făcut-o şi sâmbata trecută. Nu am sesizat ca între liderii sindicali şi Guvern să opereze o premiză absolut necesară pentru realizarea unui compromis care să dureze; mă refer la înţelegerea situaţiei foarte dificile a economiei, care reclamă sacrificii de la toţi. Fiindcă nu putem avea două Românii: una a economiei private, care se ajustează la sânge pe latura costurilor, inclusiv prin reduceri de salarii şi personal; şi alta, a sectorului public, unde asistăm la revendicări în lanţ de creştere a salariilor. Am greşi dacă am pune numai pe seama unor vinculaţii posibile dintre politic şi mişcarea sindicală tensiunea de acum. Nemulţumirile sunt autentice şi adânci. Tocmai de aceea este esenţial ca dialogul între partenerii sociali să beneficieze de încredere reciprocă. Vedem în ce situaţie curioasă este România: o coaliţie guvernamentală, care pe hârtie se bucură de sprijinul a peste 2/3 din Parlament, se confruntă cu o asemenea opoziţie socială. Conflictul actual ridică şi întrebări privind modul în care o categorie de bugetari, fie ea întruchipare a sistemului de puteri într-o democraţie (mă refer la magistraţi) poate impune statului, celorlalţi cetăţeni, punctul de vedere, interesul său. Actul de justiţie trebuie să beneficieze de resurse susţinătoare adecvate şi nemulţumiri ale magistraţilor sunt de înţeles. Dar modul lor de a dialoga cu restul societăţii mi s-a părut că a forţat nota. Ce ar fi, de pildă, dacă fiecare categorie de bugetari care furnizează bunuri publice esenţiale ar solicita să beneficieze de o taxă specifică pentru a-şi mări veniturile? Unde am ajunge? Ceea ce poate fi echivalat cu o expresie a jocului democratic poate lesne deveni un abuz, poate bloca o societate. Şi pe această cale se pot multiplica tentaţiile recurgerii la soluţii de natură autoritaristă. Testul sever al democraţiei este în perioade grele, de criză. Atunci se verifică tastatura instituţională a unei societăţi, solidaritatea, valorile ei.
Citește pe Antena3.ro
