Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Existenţa mincinoşilor a creat necesitatea dezvoltării unor metode de depistare a minciunii, pe cât posibil exacte. Nu putem trece cu vederea convingerea unei majorităţi a locuitorilor planetei noastre privind soţiile, infailibile şi în acest spinos domeniu. O inevitabilă minoritate de sceptici a încercat cu toate acestea să găsească soluţii alternative.
Pe vremuri, în Africa de Vest, suspecţii trebuia să-şi treacă de la unul la altul un ou de pasăre, cel care îl scăpa din mână era considerat vinovat. În China antică, cei anchetaţi erau obligaţi să ţină în gură câteva boabe de orez. Considerând absenţa salivei drept o dovadă de anxietate a celui examinat, judecătorii erau convinşi de vinovăţia celui care scotea din gură orezul uscat.
Mai târziu, în secolul al XX-lea, criminaliştii, precum faimosul Cesare Lombroso, măsurau tensiunea arterială a celui interogat. Benussi se ocupa de respiraţie, iar Marston propunea şi măsurarea conductivităţii electrice transdermale. Modificările acestora ar reprezenta efectele secundare ale minciunii.
A fost însă nevoie de un scoţian, Sir James Mackenzie, pentru a se ajunge la detectorul de minciuni, aşa-numitul poligraf. Prin măsurarea unor parametri cardiovasculari şi electrofiziologici, acesta ar pune în evidenţă proverbiala muscă de pe căciula celui cercetat, răufăcător, prizonier, agent secret sau pur şi simplu trădător.
Au apărut tehnicile de poligrafie cognitivă, bazate pe o metodă noninvazivă de urmărire a activităţii creierului, Doppler transcranian. Este vorba despre înregistrarea circulaţiei sângelui în anumite artere cerebrale, în raport cu activitatea unor centri legaţi de memorie şi de rezolvarea problemelor. Au urmat studii comparative între minciună şi adevăr, aşa cum le reflectă rezonanţa magnetică. Nici această metodă, nici precedenta, nu prezintă siguranţă.
Electroencefalografia, înregistrarea activităţii electrice a creierului, a fost şi ea folosită. La fel, tot soiul de medicamente (să nu uităm de tiopentalul de sodiu, zis şi "serul adevărului"), măsurarea elementelor de stres în voce sau mişcările globilor oculari. Nimic nu ne asigură succesul în depistarea minciunilor, asta e situaţia.
De curând, cercetătorii de la o universitate din nord-vestul Statelor Unite au anunţat că o nouă metodă, care foloseşte undele P 300 produse de creier, poate face deosebirea dintre vinovaţi şi inocenţi. Mai mult, ea poate aduce la lumină cele mai ascunse informaţii din mintea celui cercetat, intenţiile sale, secretele. Cel puţin aşa cred Meixner şi Rosenfeld, autorii studiului publicat într-o prestigioasă revistă de psihofiziologie.
Unda numită P 300 reprezintă nu un simplu răspuns la o stimulare, ci o reacţie a celui examinat, care poate fi folosită pentru a măsura obiectiv activitatea cognitivă şi, implicit, adevărul sau minciuna. E drept că deocamdată nimeni nu ştie care este substratul anatomic şi fiziologic al acestor observaţii. Singurul motiv de încredere în viitorul metodei este reproductibilitatea ei.
Sentimentul de vinovăţie pare să fie pus în evidenţă cu mult mai bine şi mai eficient decât în cazul folosirii tradiţionalelor detectoare de minciuni. Se vorbeşte chiar despre utilizarea undelor P 300 într-o viitoare interfaţă om/computer care ar putea fi utilizată nu numai în detectarea minciunilor, ci şi pentru evaluarea eficienţei unor tratamente sau a evoluţiei unor fenomene clinice.
Cercetătorii pe care i-am pomenit mai sus au ajuns să creadă că faimoasele unde (cunoscute, de altfel, de prin anii '60 ai secolului trecut) vor putea fi folosite în combaterea terorismului. În condiţii de laborator s-a încercat simularea anchetării unor presupuşi supecţi care ar pregăti un atentat terorist. Plecând de la supoziţia că teroriştii îşi repetă mintal tot felul de detalii legate de atentat, oamenii de ştiinţă au ajuns la concluzia că asta duce la depozitări în memoria profundă. Cu P 300, spun ei, am putea ajunge la acele amintiri. Dacă testele lor ar fi folosite în condiţii reale, suspecţii ar putea fi rapid identificaţi, izolaţi şi neutralizaţi. Oare?
Scepticii, uneori dispuşi la o atitudine zeflemitoare, îşi manifestă şi îşi declară lipsa de încredere şi în această nouă încercare de a deosebi adevărul de minciună. Unul dintre ei, Joseph Garber, psihiatru la un spital din Tucson, Arizona, propune chiar să fie folosit ghicitul în cărţi, pe care îl consideră cel puţin la fel de eficient ca detectorul de minciuni.
Deocamdată, nimeni nu s-a gândit să le coopteze pe nevestele suspecţilor.
