Drumul spre Blaj

De indata ce mi-am ocupat locul in compartiment, mi-am dat seama ca urma o noapte interesanta.

Pe bancheta din fata mea, un barbat si o femeie, el slab ca naiba si ea dolofana, el vesel si parca mocnind o repriza lunga de ras, ea plansa si gata sa izbucneasca din nou, ma priveau ca pe un spectator mai bun decat ceilalti, mai receptiv la scena pe care se pregateau sa mi-o ofere. Nimerisem, asadar, in plina reprezentatie, insa ce asteptau cei doi de la mine nu-mi era clar. Am schitat un salut de calator bine crescut, iar cand femeia a inceput sa urle "Mamica mea, mamica mea!", de parca batrana tocmai isi luase zborul pe fereastra si striga dupa ea sa se intoarca, barbatul ne-a privit pe rand, cu o voiosie tampa, de chefliu care le cere unor martori ocazionali o reactie de aprobare. "Ei, vedeti ce-mi face?", spunea privirea sa. "Nu-i asa ca si voi ati reactiona la fel?" La fel insemnand ca femeia ii dadea niste ghionturi, iar el le incasa stoic, cu acelasi suras de alcoolic linistit, pentru care bataia era, de cand se apucase de baut, un ingredient banal al viciului.

Dupa ce s-a usurat nitel burdusindu-si sotul, femeia, care nici ea nu mirosea a zambile si zorele, ci tot a tescovina puturoasa de casa, mi-a explicat scena: "Mamica mea trage sa moara la spitalul din Blaj". Mai simplu si mai logic nu se putea: cand o mamica e pe moarte la spitalul din Blaj, fiica si ginerele trebuie neaparat sa se imbete si sa se bata in tren, ca sa priceapa toata lumea ca dragostea de mama n-are numai manifestari, sa le zicem clasice, ci si unele mai baroce, mai avangardiste.

Cand femeia si-a lipit capul de fereastra si s-a pus pe un sughit inabusit, insotit de un plans decorativ, fara lacrimi si cu unele accente dramuite, de regizor de culise care stia ca pana la Blaj urmau cateva ceasuri bune de mers, barbatul ne-a povestit ca era a saptea oara cand mamica murea, iar fiica-sa il tara dupa ea la tren, s-o mai prinda in viata. "Stiti doar cum e - a zis el ca si cum ne vorbea unor diabetici disciplinati, care ne faceam injectiile la timp - daca uiti sa te intepi, cand mori, cand traiesti. Si mai mult mori." "De data asta mamica moare", a zis dolofana, ca tot omul care a pus un pariu si are niste motive secrete ca sa se stie castigator. "Ba n-o sa moara", i-a raspuns slabanogul ei sot, cautand la cei din compartiment, din priviri, aprobarea pentru faptul ca tinea pariul. "Ba o sa moara", i-a zis nevasta-sa, dandu-i un pumn zdravan in spate. Omul a inceput sa rada, tot asa, asteptand o confirmare de la calatori si a zis fara s-o priveasca, ca un copil pus pe ghidusii: "Ba nu!".

I-am intrebat de cati ani avea batrana diabetul si mi-au raspuns amandoi, intr-un glas, "De douazeci". "E rezistenta", am zis. "Ba moare", mi-a scurtat-o femeia. "Ba nu moare", au zis ceilalti calatori. Cand a venit controlorul, l-am intrebat cate ore mai erau pana la Blaj. "Numai trei", a zis controlorul. "Trei ore mai rezista", am zis. "Cine sa mai reziste", a intrebat controlorul. "Ba moare", a zis femeia. "Ba nu moare", a zis barbatul si s-a chircit, ca sa primeasca ghiontul intr-o zona mai putin dureroasa.