După 20 de ani

Paradoxal, omagiem nepremeditat şi sincer o Romănie tismăneantizată demagogic şi, de aceea, mă aştept ca măine-poimăine să fim condamnaţi exemplar de intelectualii aeropurtaţi băsescian. Studenţia noastră superbă, cu dascălii şi invăţăturile lor decisive, cu amorurile impărtăşite şi destrămate, cu prieteniile nefărămiţate de depărtările potrivnice, vine tocmai din Romănia hulită şi ostracizată la comandă ocultă de organizatorii urii postdecembriste.

In urmă cu douăzeci de ani am plecat din facultate avănd in buzunar patalamaua guvernamentală de procuror. Acum sunt avocat şi mă intorc la originile academice crămpoţit de emoţii. O astfel de aniversare, rotundă şi invărfuită de impliniri sau costelivă de atătea eşecuri, adună laolaltă amintirile despre noi inşine. Prea puţin prezent şi mult, supărător de mult trecut. Şi amintirile, luminoase ori intunecoase, s-au săturat să tot aştepte cuminţi in cotloanele prăfuite ale biografiilor ce suntem. S-au plictisit de indiferenţa noastră zilnică şi, revoltăndu-se, au pus la cale să-şi sărbătorească efemeritatea. Destui, majoritari din păcate, n-au ajuns la intălnirea cu făpturile lor de odinioară. Le-a fost teamă, probabil. Au vrut să evite confruntarea cu o realitate ce-i putea stănjeni. Nu-i simplu deloc să-ţi părăseşti, chiar şi vremelnic, cotidiana inchisoare a platitudinilor răncede şi lăncede. Abia in afara zidurilor recluzionare observi gratiile captivităţii voluntare şi-o amărăciune solzoasă te dumică deznădejdii. O deznădejde densă şi compactă, din a cărei urzeală nu eşti in stare să zbori, să te inalţi spre stele. Zborul nu-ţi mai e la indemănă, aripile ţi-au crescut de-a-ndoaselea, in interior, de unde se zăreşte doar intunericul, necum cerul. Iar bezna indeamnă la resemnare, nu la curaj. Pretextele resemnării sunt felurite: ba deformarea trupească, ba calviţia avansată, ba divorţurile neplanificate, ba funcţiile ratate... Dar căt preţuieşte scuza absenţei? Intr-o vreme a lipsei de entuziasm, individual şi colectiv, dorul revederii s-a anemiat şi el, incapabil să supravieţuiască temerilor ce păndesc din mlaştina tranziţiei. Apatici sunt şi profesorii, strănşi vreo cinci in amfiteatrul ocolit de moda termopanului. Ferestrele cariate scărţăie la orice pală de vănt şi scot, in zbaterile necontrolate, scăncete tănguitoare. Băncile sunt aceleaşi, cam dăulate, de parcă timpul a incremenit la Drept. Din nefericire, el n-a stat pe loc şi-n curgerea anilor dindărăt a cărat inspre moarte dascăli iluştri şi colegi dragi. Minutul de reculegere pare o eternitate dospită de chipurile apostolilor stinşi: Paul Gogeanu, Gheorghe Beleiu, Francisk Deak, Aurel Dincu, Ioan Ceterchi, Tonel Ciobanu, Ion Filipescu, Aurel Pop, Avram Filipaş, Sanda Ghimpu şi soţii Gilescu. Un curcubeu pios pentru pleiada aceasta ce ne-a luminat neliniştile universitare!


Se citesc condicile. Fiecare absolvent işi coafează succesele şi-şi ia in zeflemea insuccesele. Indeosebi pe cele personale. Unii cu aplomb şi talent, alţii cu sfială apăsătoare. Ici-colo, se presară căte o glumă, căte o aducere aminte despre restanţe, practici agricole şi intămplări hazoase de demult. Studenţii, peste care s-au aşternut deceniile aniversare, au devenit, brusc, nostalgici. Incurcaţi şi timizi. Vocea le tremură, măinile se bălăngăne alandala pe lăngă păntecele revărsate indecent, ochii au căpătat licăriri nesperate... Priveliştea e mişcătoare, are o duioşie tulburătoare şi tonică in gravitatea-i băţoasă.


Paradoxal, omagiem nepremeditat şi sincer o Romănie tismăneantizată demagogic şi, de aceea, mă aştept ca măine-poimăine să fim condamnaţi exemplar de intelectualii aeropurtaţi băsescian. Studenţia noastră superbă, cu dascălii şi invăţăturile lor decisive, cu amorurile impărtăşite şi destrămate, cu prieteniile nefărămiţate de depărtările potrivnice, vine tocmai din Romănia hulită şi ostracizată la comandă ocultă de organizatorii urii postdecembriste. Imi dau seama, curănd, că amfiteatrul s-a umplut de palmaresuri, din spatele cărora indivizii se conturează vag. Omul intemeietor de "sivi" e ignorat complet, e ascuns cu grijă, ca nu cumva biografia profesională să i se ciobească. "Roba" ne-a deformat iremediabil, rigiditatea ei solemnă n-a cruţat pe nimeni, a stălcit zămbete şi destine. Rădem căznit şi trădăm o oboseală bătrănicioasă după jerbele de schije judiciare ce ne-au găurit sufletele şi conştiinţele. Dramele din jurul nostru ne-au mutilat spontaneitatea răzăreaţă, prospeţimea ingenuă, ne-au zbărcit prematur şi posac. Uităm anevoie că ne aflăm in afara sălii de judecată sau a biroului de anchetă. Nişte sărmane jucării ale unui sistem clădit pe sobrietatea ţeapănă şi, adesea, pe trufia ghimpoasă. Pe amurgite, injumătăţiţi deja, ne prefacem că petrecem. O canoneală cu fast şi sclipici, tristă ca o comemorare. Promoţia 1987 a Facultăţii de Drept din Bucureşti şi-a pierdut plăcerea de a-şi regăsi trecutul şi de a-l sărbători in scănteierile noptatice ale focului de artificii. E una din numeroasele victime ale globalizării bucuriei şi ale clauzelor de salvgardare cu care ne ameninţă programatic noii stăpăni planetari.