Duşmanul şi prietenul din noi înşine

Marin Sorescu scria în una dintre cărţile sale, ”Insomnii” : ”Dacă nu am nici un duşman, voi face unul din mine însumi”. De fapt, noi facem duşmani din noi înşine oricum, facem duşmani din noi înşine şi când luptăm cu vreun duşman în lume, şi când nu avem nici unul în lume. Nevoia de a avea un duşman, un opozant, o figură detesabilă se naşte din tendinţa minţii de a proiecta latura sa întunecată, de a o atribui altei persoane sau, ca în cazul pe care îl sesiza lucid Marin Sorescu, de a construi în interior o forţă de opoziţie, care dezvoltă Eul şi-i dă un sentiment de putere. Aceasta este o ipostază care incită mintea, o mişcă, o stimulează şi-i crează un fals sentiment de a învinge. Eu aş spune că, în lupta noastră cu orice fel de duşman, vom ieşi învinşi, epuizaţi, traumatizaţi, inconştienţi de cauzele reale ale războilui şi doar în aparenţă învingători. În orice spaţiu ne-am plasa duşmanul, în lume sau în noi înşine, el are întotdeauna o dimensiune interioară, el e în noi şi atunci când e în afara noastră. În aceeaşi măsură iubitul din lume se regăseşte în conştiinţa noastră, în lumea noastră lăuntrică, iar forma sa interioară este cunoscută exclusiv de către cel care trăieşte iubirea. ”Viaţa este o călătorie în conştiinţă”, spunea recent Sri Vasudeva, căci lumea noastră e vie prin felul în care o trăim în interior, prin felul în care ne emoţionează sau nu, prin trăirea pe care o experimentăm în fiecare experienţă de viaţă. De aceea, noi putem avea mii de duşmani în lume, dar dacă nu pornim un război împotriva lor, dacă nu ne macină ura, dacă înţelegem că duşmanul trăieşte în propriul său infern, lăsându-şi mintea şi iraţionalitatea să-l ducă spre ură, nelinişte şi conflict, suntem salvaţi. Refuzăm să justificăm utilitatea propriului duşman lăuntric, cu atât mai puţin îi atribuim virtuţi şi puteri speciale, îi rupem aripile demonice şi cauzatoare de suferinţă în clipa în care înţelegem că duşmanul nostru suntem întotdeauna noi înşine. Duşmanul din lume este o proiecţie a noastră; când el ne provoacă, ne cheamă la război, ne stimulează apariţia resentimentelor, a dezamăgirii şi a urii, a respingerii şi a judecăţii, a lipsei de iertare şi de înţelegere, graţie comportamentelor sau a atitudinilor sale iraţionale noi avem să privim în noi propria iraţionalitate şi incapcitate de a înţelege natura umană. Duşmanul nostru este – aş spune – orice latură întunecată din noi, orice aspect care ne viciază trăirea frumoasă, iubirea, înţelegerea şi raţiunea. Un moment de invidie e o faţetă a duşmanului lăuntric ce se trezeşte în relaţia cu cineva care reuşeşte să facă ceva ce am vrea să facem şi noi, dar n-am făcut. Un moment de furie e o altă faţetă a duşmanului interior, care se trezeşte când judecăm stângaci, ne lipseşte flexibilitatea mentală şi înţelegerea naturii umane subiective. Furia se îndreptăţeşte pe sine, din ea pretindem că suntem deţinătorii adevărului absolut, din ea vedem că celălalt ar fi trebuit să facă lucrurile aşa cum vedem noi că ar fi fost corect sau bine. Răzbunarea e o un alt chip hidos al duşmanului lăuntric, căci prin ea noi pretindem că avem puterea de a-i întoarce altui om lovitura de graţie, de a ridica pumnul pentru că am primit o palmă. Duşmanul nostru interior poartă şi faţa însingurării, a suferinţei, a deprimării, a neputiinţei, a fricii, a îndoielii iraţionale, a oricărei trăiri care ne sfidează puterea de a trăi, vitalitatea, puterea de a fi fericiţi şi liberi în noi înşine. Duşmanii noştri, oriunde s-ar afla, în orice colţ de lume, se pitesc în noi, în trăirile noastre întunecate, care – oricât le-am justifica, oricâtă realitate ar avea în prezenţa fizică a unei persoane - sesizează că gândim, percepem, avem credinţe, convingeri şi sentimente perturbatoare. Trăirile noastre furtunoase şi dunătoare din fiecare moment sunt în mod exact chipurile acestor duşmani, expresiile lor în inteirorul conştiinţei noastre. Trăirile frumoase poartă în noi chipurile prietenilor, ale celor iubiţi, ale îngerilor, ale florilor, ale chipurilor care hrănesc graţia şi alcătuirea fascinantă a vieţii noastre. Mulţi oameni îşi cultivă duşmanii lăuntrici cu premeditare, mulţi îşi hrănesc mintea cu suferinţă şi cu ură, mulţi îşi doresc frământarea pentru că le este frică să trăiască fără acel Eu tulburat, fără neliniştea din ei înşişi, fără judecăţile şi fără trăirile perturbatoare. Abandonul duşmanului interior e un abandon al Egoului omenesc şi presupune o renunţare sistematică, profundă, decisivă şi continuă la fabulaţiile minţii, care-şi atribuie puterea de a face, a şti, a deţine adevărul şi a corecta lumea. Fericirea noastră nu-i compatibilă cu infernul în care ne coboară duşmanii interiori; prezenţa lor perpetuează suferinţa noastră şi de aceea simţim fericirea atât de puţin, de fragmentar şi reuşim s-o menţinem atâta vreme cât găsim că-i mai important să fim fericiţi decât să avem dreptate. Numai fericiţi, numai trăind în starea de bine lăuntric suntem vindecaţi şi de aceea vindecarea presupune o renunţare la trăirile care fac din noi înşine proprii duşmani...

Citește pe Antena3.ro

Care e cauza morții lui Silviu Prigoană. Acestuia i s-a făcut rău în timp ce mânca