Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Scria Jacques Yves Cousteau in La mer blessée (Marea ranita): "Inocenta acestor vietuitoare nu-i niciodata atat de vizibila ca atunci cand noi poluam marea: raman acolo pana cand otrava le atinge. Agonizeaza si pier fara sa stie de ce, fara sa reproseze ceva cuiva". Mi-am amintit de vorbele sale de curand. Hoinaream cu un aparat fotografic si o undita inutila prin lunca Negrei Brostenilor. Era senin, cald si daca remorcile incarcate cu molizi nu ar fi starnit mereu praful drumului, catranindu-si motoarele in rampe, linistea aceea vie – impletind inconfundabil zvonul raului cu zumzetul popoarelor de gaze – m-ar fi trimis in vremea veche si tanara a Pamantului. Cu putin efort, fireste: acela de a uita, fie si pentru o clipa, ca niste "pragmatici" – din soiul acelor oameni stupizi care domina acum lumea, lacomi de arginti, cotropiti de nebunia profitului si ignorand frumusetea naturala – au decis cu de la ei putere si cu puterea banului sa ucida tinutul.
Ma aflam de pe fundul unui viitor lac de acumulare. Iar vietuitoarele ce urmau sa agonizeze, atinse de otrava progresului, zburdau in lunca blanda, in undele raului, misunau in padurile din jur. Le vazusem nu o data: ursi pasnici in zmeurisuri imbrobonite cu roua, cerbi zburand peste povarnisurile stancoase, lupi discreti, lasandu-si urmele in zapezile noi, cocosi de munte oficiind enigmatic in catedrala de cetina. Ba intr-o dimineata chiar si un ras, traversand drumeagul cu calmul aristocratic al celui rar si de neatins. Iar cu pastravii raului – cei pe care intr-o vreme ii cam asuprisem cu linguritele de tinichea –, stiindu-le de acum soarta, cazusem la o pace intr-atat de grava, incat ajunsesem sa ma multumesc cu cate unul – "pastravul vacantei" –, asta spre a nu ma dezice cu totul de copilul pescar care am fost.
In urma cu peste douazeci de ani, "regimul" pusese gand rau tinutului. Pana atunci, hidrocentralele mutilasera pe rand raurile tarii. Bistrita, Sadul, Argesul, Somesul Cald, Sebesul, Raul Mare – Retezat sunt doar cateva dintre victimele unui secol stiintific, ignorant si energofag deopotriva. Dar cine ar fi indraznit sa se opuna dictatorului si sfatuitorilor sai care, cu degetul pe harta, hotarau moartea raurilor de munte si slutirea cu program a naturii?
Si totusi, doi silvicultori din spita rara a iubitorilor de tara au indraznit. Seful ocolului silvic Brosteni, Virgil Turcanu – azi trecut la cele vesnice – si academicianul Victor Giurgiu – octogenar si martor acum – si-au tocit incaltarile pe drumurile Bucurestiului, pledand si argumentand: bazinul Negrei Brostenilor din Muntii Bistritei trebuia sa ramana neatins. Fara otrava progresului tehnic, tinutul trebuia sa gazduiasca nestingherit necuvantatoarele din ape si paduri, sihastriile putand lesne sugera celui cu imaginatia educata tropotul copitelor de bouri si zimbri. Pana si dictatorul a inteles si Neagra Brostenilor si-a purtat la vale, ca-n vremuri vechi, volburile pure.
Dupa cativa ani insa, libertatea omului avea sa inceapa ingenuncherea naturii si aici. Drujbele si TAF-urile economiei de piata au luat cu asalt padurea, iar pasunea alpina s-a umplut cu turme. Incercuite in vechile lor cetati de piatra si frunze, necuvantatoarele s-au adaptat menghinei omului, ajutate fiind uneori chiar de "vinovat" si un echilibru fragil parea sa se fi asezat in plai.
Totul, pana cand au pus ochii pe rau niste penticostali. Oameni cu credinta in "domnul dolar", proprietarii firmei Tabita, apartinand de Filadelfia Group din Bistrita, au socotit ca interesul personal este deasupra interesului national patrimonial si natural si – cu finantari europene – au proiectat sapte hidrocentrale private pe rau.
Cum aprobarea atentatului de mediu depindea de PDL-isti, si-a infipt trompa in viitorul hoit al Negrei Brosenilor si fluturele portocaliu al judetului Suceava, urmat de cateva larve locale, indivizi nesatui si precari, ca mai toti calicii pripasiti in politica. In calitate de beneficiari directi si din umbra ai exploatarilor. Vor urma santierele, barajele, fluctuatiile de debit, pescuitul lostritelor cu curent electric, asfaltul colcaind de automobile, braconajul la far, pensiunile, deseurile, "dezvoltarea si progresul". Adica, strivirea "corolei de minuni a lumii". Iar pentru localnici si tara, distrugerea unor valori naturale unice, atractii fara de pret ale turismului cumpatat.
Colac peste pupaza, prin partea locului se vorbeste ca societatea Hidroelectrica va demara lucrarile vechiului proiect inlaturat de inimosii Turcanu si Giurgiu, centrala urmand a fi data in folosinta doar dupa amortizarea afacerilor penticostal-portocalii.
Vedeam totul: santierul cu urme de nesters, un lac imens acoperind peisajul, un baraj umbrind albia seaca de sub el, drumurile de contur in piatra muntelui, acum acoperita de muschi si arbori. Hoinaream cu un aparat fotografic si o undita inutila, prin lunca Negrei Brostenilor si cuvintele lui Jacques Yves Cousteau ma urmareau. In padinele luncii, in unda raului, in codri, inocentii inca traiau.
