Emanciparea Justiţiei

în zorul protestului magistraţilor, frageda europedelistă Monica Macovei a dat o raită prin România ca să maculeze iarăşi spaţiul mediatic şi aşa toxic.

(Cândva, demult tare, în Africa de Nord a trăit o femeie virtuoasă pe nume Monica. Sortită suferinţei, tânăra berberă s-a căsătorit cu păgânul Patricius, om violent şi "cam imoral". Viaţa de calvar a împins-o la pioşenie şi la sfinţenia recunoscută de Biserica Papală, care a introdus-o în "organigrama" catolică drept patroana şi salvatoarea beţivilor. în zilele noastre, Patriciu(s) a pătimit de pe urma "firii aprinse" ş şi nu numai ş a Monicăi, şi nu invers. Dar asta nu mă îmbie să cred că, vreodată, Dinu Patriciu va fi canonizat de ortodocşi ca patron şi salvator al beţivilor! Istorioara are tâlcul ei, nu e simplă paranteză, pildele originare au obiceiul de a se repeta, de a se reproduce în chipuri felurite.) Iritată de revolta foştilor colegi şi subalterni, amazoana anticorupţiei transfrontaliere a solicitat răspicat "să se intervină, pentru că nu se poate ca acest domeniu să rămână în afara deciziei politice". Vasăzică, planetara (legendară pe alocuri) luptătoare pentru propăşirea Justiţiei române pe noi culmi de reformă şi-a mărturisit într-un târziu concepţia despre sistemul pe care l-a zăpăcit în câţiva ani de umori personale. Abia acum lumea a priceput că mandatul ex-ministresei portocalii nu a urmărit decât anexarea politică a Justiţiei, şi nimic altceva. Altădată, militanta cea răsfăţată a sponsorizărilor organizaţiilor internaţionale înfiera în termeni duri orice imixtiune a politicului în Justiţia neaoşă. Zilele dinapoi m-au lămurit definitiv că nemulţumirile de atunci vizau doar puterea politică "agresoare", şi nu fenomenul în sine. Aşadar, ce îi este permis idolului său, "anticomunistul" Băsescu, nu îi era acceptat "revolutului" Iliescu! Aici se închide cercul îngust al demogogiei macoveiste şi-a celor din aceeaşi stirpe mincinos-civică.

Nici n-a apucat cuvântătoarea să se trezească din mahmureala discursului antijustiţie, că şefu-i partinic s-a mai dezlănţuit o dată neconstituţional. întors de la sindrofia ţiganilor, unde s-a băgat din nou pe sub fustele înflorate ale pirandelor "despuţite", primul horitor al ţării şi-a amintit brusc de dosarele Revoluţiei şi ale mineriadelor. Deh, sunt alegeri în noiembrie şi fiecare vot e decisiv! şi-aşa, ameţit după bătutele şi unduirile rome, febleţea patapievicilor  de cult falic a confundat-o pe dna Kovesi cu supusele  monarhului Cioabă, pe care tocmai le învârtise electoral pe tăpşanul de la Costeşti. Confuzia s-a prelungit îndestul, căci pumnii căraţi asupra procurorului general al României n-au contenit, cum se întâmplă adesea în şatra din care mardeiaşul din Deal se inspiră vârtos. şeful procurorilor a tăcut mâlc, paralizat de ţâfna "garantului respectării legii", "mediatorului" întru armonie socială şi naţională. Başca amestecul grosolan în trebile Parchetului, căruia i-a poruncit ultimativ să-l recheme "la arme" pe nefericitul procuror Voinea, "convins" să se pensioneze mai an de... intransigenta Codruţa. (în trecutul deloc îndepărtat, o întâlnire de taină între Monica, Dinu şi Călin a stârnit mânia Jupânului, dar amnezia băsesciană e deja proverbială!) Nici nu era loc de dialog, ţigăneala prezidenţială ajungea, pustiind Palatul şi bunacuviinţă. Iar societatea a înţeles mai bine ca oricând gestul de frondă al magistraţilor şi de aceea aceştia trebuie să-i mulţumească scandalagiului suprem al naţiei.

Pe de altă parte, starea precară a Justiţiei române, recunoscută de un membru marcant al CSM, îşi are originea chiar în mentalitatea de funcţionari mărunţi a magistraţilor, în asumarea voluntară a statutului de soră săracă în familia puterilor. Istoria acestei subordonări e îndelungată, datează dinaintea acaparării samavolnice a României de către alianţa muncitoresc-ţărănească, dar perioada postdecembristă i-a conferit accente aproape comice. şefi de instanţe şi de parchet aşteptând umili la uşile noilor stăpâni să fie reconfirmaţi ori promovaţi, sau făcând campanie aleşilor locali, sau scriind rezoluţii şi sentinţe la comandă, sau luând poziţie soldăţească ori de câte ori sună telefonul politic, sau... Scenele sunt reale, istoria recentă a "ţării Amânării" (vorba scriitorului Augustin Buzura) le-a consemnat ca atare, mentalul colectiv nu le-a uitat! Cum neuitată rămâne nemernicia judiciară de la Târgovişte, procesul de conştiinţă postcomunistă al Justiţiei dâmboviţene. Unde, culmea, proaspătul protejat al anarhistului preşedinte, pradă demenţei istorice, a violat (nu singur, desigur) ideea de legalitate judiciară. La buza acelui zid tragic a căzut împuşcat nu cuplul prezidenţial, ci magistratul român, la grămadă cu avocatul. Uşor, uşor, judecătorii par să se fi dezmeticit din condiţia inferioară, iar emanciparea lor constituie semnul cel mai îmbucurător al prezentului. Vocea lor începe să răzbată în bezmeticeala atoatebiruitoare, în dezbaterile publice referitoare la apărarea unei reguli fundamentale, fără de care omenirea s-ar prăbuşi în neorânduială. Din păcate, procurorii n-au prins curajul opiniei, al confruntării loiale şi transparente, principiul subordonării ierarhice obişnuindu-i să-şi ţină capul plecat. Cel puţin nu altcumva s-a văzut ultima şedinţă a CSM, condusă de bădăranul domn Băsescu. Spre stupefacţia înaltului invitat, dar şi a privitorilor de ocazie, cei care l-au tratat de la egal la egal pe preşedinte, înfruntându-l, au fost judecătorii, nicidecum procurorii, captivi reflexelor moştenite de la străbunicul Vişinski. în ceasul violent al crizei din Justiţie, şeful statului n-a ezitat să ne arate a mia oară că apucăturile golăneşti nu se spală cu sufragiile populare. Să replici, asemenea şmecheraşilor din peluzele stadioanelor, la interpelările reprezentantei asociaţiei magistraţilor e, înainte de toate, o dovadă dezgustătoare de proastă creştere. " V-aş condamna imediat!", a răbufnit plin de oftică prezidentu', beştelind-o pe Mona Pivniceru ş "Dumnezeu". Rostirea un fel de "Magistaţi împuţiţi!" spune totul despre insul ancorat accidental într-o dană politică nepotrivită. Episodul e, dincolo de alte consideraţii, o mostră de mitocănie masculină, de grosolănie trufaşă. Emanciparea întrezărită în protestul magistraţilor e adevăratul mesaj pe care cetăţeanul cu glagore e dator să-l reţină şi să-l urmeze. Din această imitaţie, România va ieşi întărită şi conştientă de importanţa jocului democratic.

Protestul actual e decontarea târzie şi dramatică a gafelor şi amânărilor, a bâlbelor mai vechi, toleranţei excesive la corupţie interioară şi incompetenţă ale unui sistem inert şi dependent de decizia politică. E nota de plată pentru compromisurile slinoase, de lungă durată, făcute Executivului şi Legislativului de dragul avantajelor individuale, şi nu sistemice. Alegând calea rebeliunii, magistraţii şi-au ridicat într-atât ştacheta pretenţiilor, încât expunerea le va fi maximă. Cerându-le celorlalţi să-i perceapă  de pe poziţiile fixate de orgoliul redescoperit subit, magistraţii sunt obligaţi să trateze cu  exigenţă similară actul de justiţie şi legea, omul din spatele articolelor şi alineatelor de-o abstracţiune înfiorătoare. Necontinuată şi în interiorul breslei, al purtătorilor de robă, mişcarea va fi un eşec răsunător, taxat fără scrupule şi de mass-media, şi de cetăţeni. Numai astfel magistraţii vor evita alunecarea în păcatul politicienilor, al lozincilor şi promisiunilor electorale adică, atât de detestate de toţi.