Esecul moral al leninismului

Resurectia autoritarismului in Rusia, lupta pentru putere in China, succesul ex-comunistilor in alegerile din fosta RDG arata ca mentalitatile si nostalgiile bolsevice nu au disparut.

Predau in prezent la Universitatea Maryland un curs intitulat "Ascensiunea si prabusirea comunismului in veacul douazeci". Ma intreba un student zilele trecute daca in timpul lui Lenin, in partidul bolsevic exista o "democratie interna". I-am aratat ca, de la inceput, bolsevismul a fost construit ca o miscare autoritara si ultracentralizata. Evident, toleranta lui Lenin fata de voci disonante din propria tabara era infinit superioara celei (inexistente) a lui Stalin. Noua Politica Economica, adoptata in 1921, a fost o realitate. Pe de alta parte, daca Lenin ingaduia experimente artistice si economice, el era extrem de suspicios in raport cu orice "abatere" politica de la ortodoxia oficiala (al carei mare preot era el insusi). Dispretul pentru lege si statul de drept se aflau in chiar inima proiectului leninist. Au existat de-a lungul anilor eforturi de a-l contrapune pe Lenin lui Stalin. Exista unele ratiuni in aceasta abordare - la sfarsitul vietii, Lenin a criticat sever metodele birocratic-despotice ale celui pe care el il propusese pentru functia de secretar general.

Ulterior, Hrusciov, dar si celebrul ganditor Georg Lukacs au promovat imaginea unui Lenin benign, devotat democratiei si ostil dogmatismului fanatic. Se uita insa faptul ca pentru Lenin conceptul-cheie era acela al unitatii de monolit a partidului. Pe aceasta baza urma sa se preia puterea si sa se exercite, fara sovaieli, "dictatura proletariatului", neingradita de vreun considerent legal. Acum, Uniunea Sovietica a sucombat, leninismul ca ideologie este o ruina, si nu putini militanti ai stangii recunosc anacronismul postulatelor revolutionare traditionale. In acelasi timp, unele chestiuni nu si-au pierdut relevanta: Mai are socialismul un viitor in pofida mostenirilor terifiante ale sovietismului? Pot democratia si socialismul fi reconciliate in numele principiilor universale ale justitiei sociale? Acestea au fost principalele probleme dezbatute in 1968 sub semnul acelei nazuinte catre "socialismul cu chip uman" cunoscuta drept Primavara de la Praga.

Multe dintre aceste idei au revenit la suprafata in perioada cand Gorbaciov a incercat sa restructureze sistemul. Infrant de inertia structurilor osificate, Gorbaciov si-a dat demisia din PCUS dupa puciul avortat din august 1991, finalmente pierzandu-si pozitia de presedinte al URSS o data cu disolutia Uniunii. Atasat ideilor lui Nikolai Buharin privind posibilitatea unui "bolsevism democratic", Gorbaciov ramane si azi convins ca a existat o tendinta "liberala", antiautoritara in scrierile tarzii ale lui Lenin (1921-1923) si ca a fost vina lui Stalin de a fi tradat aceasta potentialitate, construind un sinistru sistem totalitar.

Orizontul teoretic al lui Gorbaciov ramane ingust, chiar banal. In scrierile sale recente se complace in platitudini insipide despre "dreptul la libertatea optiunii individuale" si "complexitatile unei lumi a interdependentelor", insa dovedeste prea putina cunoastere a experientelor revizionismului marxist si a traditiei stangii democratice. Continua sa gandeasca si sa vorbeasca in limba de lemn. Nu se indoieste ca reformele de la varf erau calea regala a transformarii sistemice. Poate ca lucrurile sa fi stat astfel in URSS, insa experienta poloneza vorbeste despre rolul crucial al societatii civile, deci al miscarilor independente de la baza societatii in distrugerea despotismului leninist. Gorbaciov considera ca ar fi trebuit sa fie mai categoric in opozitia fata de fortele dogmatice, insa crede in continuare ca reformele trebuiau sa fie introduse prin partid, nu impotriva acestuia. Aici aflam marea distinctie intre Gorbaciov si adversarul sau Boris Eltin: acesta din urma a stiut, mai ales dupa 1989, ca partidul leninist devenise principala forta a reactiunii conservatoare neobolsevice, instrumentul mentinerii sistemului si al rezistentei fata de schimbarea radicala.

Exista o intreaga literatura consacrata prapastiei dintre promisiunea marxismului originar si realitatile cumplite ale sovietismului. Tocmai aceasta discrepanta socanta facea ruptura cu partidul comunist un imperativ moral. Nu fara un amar sentiment al infrangerii finale a crezului leninist, Gorbaciov insusi admitea in 2002 ca exista ceva putred in chiar ideologia initiala, respectiv cultul bolsevic al violentei revolutionare si dispretul pentru legalitate. Gorbaciov ii spunea astfel prietenului sau ceh Zdenek Mlynar: "Amandoi trebuie sa recunoastem public ca am comis o mare eroare cand, ca suporteri ai ideologiei comuniste, am denuntat faimoasa teza a lui Eduard Bernstein: "Miscarea este totul, scopul final nu conteaza"". Aceasta este lectia ce poate fi extrasa din experienta bolsevismului: faptul ca nici un tel, oricat de frumos formulat, nu poate justifica mijloace inumane si ca sacralizarea scopului si abolirea moralitatii traditionale au fost cauzele fundamentale ale catastroficului esec al tuturor eforturilor de a construi utopia societatii fara clase.