Este posibilă de-euroizarea?

În deceniul trecut au funcţionat cursuri multiple, cetăţenii români având obsesia banilor străini. Când ai inflaţie mare, când deprecierea leului este majoră, valuta străină este un activ de refugiu. A mai intervenit şi ceea ce a fost numită "confiscarea valutei" în 1991, care a obligat autorităţile să permită depozite, în bănci, în valute pentru a stopa fuga capitalului, fuga de monedă naţională. A devenit faimoasă atunci zicala că "1 dolar este egal cu 1 dolar". Dolarizarea economiei a fost inevitabilă şi s-a produs treptat, înainte de perspectiva intrării in UE. Liberalizarea totală a contului de capital a intensificat creditul în valută.

Este posibilă de-euroizarea ca mijloc de a face politică monetară eficace? De-valutizarea tranzacţiilor interne este un mijloc de a reda eficacitate politicii monetare, dar proceduri administrative mă îndoiesc ca sunt soluţii. Fiindcă tranzacţiile care sunt relaţionate cu o valută sunt mai vaste decât cele strict denominate (permise legal); euroizarea este mai extinsă decât ceea ce sugerează volumul depozitelor în valută sau mărimea agregată a tranzacţiilor în valută. Impactul cursului de schimb asupra mişcării preţurilor este mai puternic decât cel asumat de ponderea importurilor în PIB. Statuarea preţurilor, prin lege, numai în lei nu va modifica comportamentul oamenilor.

În sistemul de comandă (comunist) deţinerea de valută era interzisă. Şi totuşi produse la mare căutare erau preţuite în valută şi existau circuite subterane (chiar dacă foarte limitate) prin care circula valuta străină. Ne putem oare imagina că în zilele noastre să se poată lua oamenilor deprinderea de a gândi în termeni valutari, de a face calcule? Dacă depozitele în valută nu pot fi interzise (dacă s-ar încerca aşa ceva am provoca o fugă a capitalului), este credibilă o măsură de a interzice tranzacţii denominate în valută? Ce poate opri oamenii să facă plăţi în lei în timp ce mărimea sumelor în lei este, în mod sistematic, raportată la valori exprimate în valute (prin cursurile oficiale afişate de BNR)? În fine, încrederea în moneda naţională este dată de o inflaţie scăzută, bugete echilibrate, competitivitate.

Ce pare mai fezabil este ca băncile să promoveze creditarea în lei, să-şi limiteze creditarea în valută. Dar nu-mi este clar dacă băncile, în bloc, sunt gata pentru această schimbare de macaz. Am mari dubii însă că poate fi diminuată perceperea cursului de schimb ca o variabilă cheie în evaluările pe care le fac cetăţenii. În general, într-o economie de dimensiune mică, deschisă, cursul de schimb are o influenţă majoră asupra preţurilor, aşa cum am subliniat mai sus. Ce pot face SUA, Marea Britanie şi alte ţări (adică să practice activism bugetar şi tipărire de bani) România nu poate.

Noi ne confruntăm cu dificultăţi în finanţarea deficitului bugetar. Ca să relaxezi politica monetară trebuie să ai în vedere între altele: eficacitatea relaxării politicii monetare când economia este masiv euroizată; "capcana lichidităţii", care accentuează diferenţa între dobânda BNR şi cea efectivă de pe piaţa monetară; cât poate fi politica monetară relaxată când consolidarea fiscală este incertă? Fiindcă există riscul de a sări din lac în puţ: o relaxare ţintită a politicii monetare care să reclame o strângere excesivă a deficitului bugetar. Poate că dacă am beneficia de garanţii din partea BCE, de un fond de stabilizare europeană care să descurajeze atacuri speculative asupra leului, ar fi posibil să relaxăm politica monetară lăsând pe cea bugetară neschimbată. Dar aceste instrumente externe nu există încă.