Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Astfel, românii au descoperit că sub pojghiţa de comportament european
al autorităţilor se ascunde o esenţă de slugărnicie provincialistă. ●
Ion Cristoiu
Editorialele zilei
● Tudor Octavian: Misterul Centrului Istoric ● Radu Tudor: Circ, fără pîine, în faţa militarilor ● Ionuţ Bălan: Voodoo
Într-o binecunoscută pagină din romanul lui Camil Petrescu, Ultima noapte de dragoste, întîia noapte de război, Ştefan Gheorghidiu descrie astfel şocul pe care i l-a produs comportamentul nevestei crezute, pînă atunci, o fiinţă de excepţie:
"...îmi descopeream nevasta cu o uimire dureroasă. Sînt cazuri cînd experţii, într-un tablou vechi, după felurite spălături, descoperă subt un peisaj banal o madonă de vreun mare pictor al Renaşterii. Printr-o ironie dureroasă, eu descopeream acum, treptat, sub o madonă crezută autenică originalul: un peisaj şi un cap străin şi vulgar". Scriitor de forţă analitică excepţională, Camil Petrescu defineşte astfel de descoperiri ca fiind revelaţii în conştiinţă. Fixat în opera marelui romancier la individ, fenomenul revelaţiei în conştiinţă poate fi extins şi la colectivităţi.
La un moment dat, graţie unor împrejurări de excepţie, o colectivitate poate avea revelaţia că o realitate din jur – inclusiv cea a unui regim politic – e în esenţă alta decît cea pe care o credea ea din experienţa de pînă acum. Astfel, românii au descoperit că sub pojghiţa de comportament european al autorităţilor se ascunde o esenţă de slugărnicie provincialistă. A fost de ajuns summit-ul pentru ca românii să vadă că Autorităţile, atît de nepăsătoare în privinţa administrării Bucureştilor, se precipită să asfalteze, să vopsească arborii, să planteze panseluţe în aşa fel ca mai-marii lumii, picaţi în popas trecător pe malurile Dîmboviţei, să fie încîntaţi de ordinea şi frumuseţea întîlnite în cale. Această muiere care-şi spală capotul soios ca să nu vadă oaspeţii că e delăsătoare a fost pusă pe seama mentalităţilor ceauşiste. E o greşeală de aproximare.
Istoria ţării ne arată că o astfel de atitudine izvorăşte nu din mentalităţile ceauşiste, ci din mentalităţile româneşti. Conducîndu-ne în intimitatea secolului al XIX-lea, prin volumul În intimitatea secolului 19, Ioana Pîrvulescu redă, fără amuzamentul, totuşi, cuvenit, o întîmplare de pe vremea lui Carol I: "Curînd după venirea noului principe, s-a pus la cale în cinstea lui o mare vînătoare de urşi la Buzău. Prefectul, temîndu-se că nu vor fi destule exemplare în bătaia puştii Majestăţii Sale, a cumpărat vreo 10 urşi de la ţigani şi i-a mînat în pădure. În strigătele hăitaşilor «urşii au ieşit la iveală, unul drept în faţa lui Vodă care, punînd puşca la ochi, foarte emoţionat, era gata să tragă cînd ursul s-a ridicat în două picioare şi, mormăind, a început să joace»". Autorul acestei regii? Prefectul Pantazi Ghica.
50 de ani mai tîrziu. Duminică, 13 iunie 1920, Regina Maria se află la Roman, într-o acţiune de binefacere. Aici o primeşte prefectul. Un personaj "foarte candid, a cărui bucurie s-a manifestat extrem de comic şi de emoţionant". Grija numărul unu a oficialului era să "fie fotografiat în gloria lui trecătoare", drept pentru care "plasase cîte un fotograf în fiecare colţ!". Provincialismul slugarnic naşte o scenă comică exemplară. Chiar dacă nu e exploatată literar cum se cuvine, dat fiind că Regina Maria nu e un spirit satiric, ci doar unul cu simţul ridicolului, scena stîrneşte rîsul: "Ne-am dus să ne aranjăm ţinuta la doamna Negruzzi şi apoi am fost conduşi la o grădină publică, unde ni s-a oferit un ceai, într-un biet pavilion minuscul de pe o biată insuliţă înconjurată de o onestă baltă pe nedrept numită lac. Au fost aduşi toţi orfanii din oraş şi eu i-am hrănit cu prăjituri – după care entuziastul prefect ne-a invitat să ne urcăm în barcă şi să facem înconjurul leşinatei porţiuni de apă. Lisabetei i-a displăcut ideea, dar trebuia să ne supunem, omul fiind atît de hotărît. Aşa că ne-am supus ridicolului de a merge cu barca de jur- împrejurul insuliţei, în timp ce un public entuziast stătea pe ambele maluri aruncîndu-ne flori. Desigur că prefectul se afla în barcă cu noi şi la fiecare capăt avea postat un fotograf la care stătea cu faţa de cîte ori putea, indiferent cît de complicate erau manevrele necesare ca să nu aibă nimic între el şi aparat.
A fost un lucru atît de nedisimulat, atît de teribil de evident, încît ne-a umplut de toleranţă, de bunăvoinţă şi răbdare, deşi ceea ce ni se întîmpla era de un ridicol suprem. Împreună cu noi şi prefectul se mai afla în barcă excelenta doamnă Averescu. După un timp, în barcă a intrat ceva apă, şi picioarele noastre se udaseră foarte tare. În final, acest lucru a fost un pretext să încetăm a ne mai învîrti în jurul minusculei insule; în plus, se lăsa seara şi lumina nu mai era propice pentru fotografiat, aşa că am fost eliberate şi ne-am putut retrage să ne odihnim puţin acasă la doamna Negruzzi, înainte de cină".
Eterna nevoie a autorităţilor de a fi sîrguincioase în satisfacerea hachiţelor stăpînilor şi nu în îndeplinirea celor de care au nevoie cetăţenii.
"...îmi descopeream nevasta cu o uimire dureroasă. Sînt cazuri cînd experţii, într-un tablou vechi, după felurite spălături, descoperă subt un peisaj banal o madonă de vreun mare pictor al Renaşterii. Printr-o ironie dureroasă, eu descopeream acum, treptat, sub o madonă crezută autenică originalul: un peisaj şi un cap străin şi vulgar". Scriitor de forţă analitică excepţională, Camil Petrescu defineşte astfel de descoperiri ca fiind revelaţii în conştiinţă. Fixat în opera marelui romancier la individ, fenomenul revelaţiei în conştiinţă poate fi extins şi la colectivităţi.
La un moment dat, graţie unor împrejurări de excepţie, o colectivitate poate avea revelaţia că o realitate din jur – inclusiv cea a unui regim politic – e în esenţă alta decît cea pe care o credea ea din experienţa de pînă acum. Astfel, românii au descoperit că sub pojghiţa de comportament european al autorităţilor se ascunde o esenţă de slugărnicie provincialistă. A fost de ajuns summit-ul pentru ca românii să vadă că Autorităţile, atît de nepăsătoare în privinţa administrării Bucureştilor, se precipită să asfalteze, să vopsească arborii, să planteze panseluţe în aşa fel ca mai-marii lumii, picaţi în popas trecător pe malurile Dîmboviţei, să fie încîntaţi de ordinea şi frumuseţea întîlnite în cale. Această muiere care-şi spală capotul soios ca să nu vadă oaspeţii că e delăsătoare a fost pusă pe seama mentalităţilor ceauşiste. E o greşeală de aproximare.
Istoria ţării ne arată că o astfel de atitudine izvorăşte nu din mentalităţile ceauşiste, ci din mentalităţile româneşti. Conducîndu-ne în intimitatea secolului al XIX-lea, prin volumul În intimitatea secolului 19, Ioana Pîrvulescu redă, fără amuzamentul, totuşi, cuvenit, o întîmplare de pe vremea lui Carol I: "Curînd după venirea noului principe, s-a pus la cale în cinstea lui o mare vînătoare de urşi la Buzău. Prefectul, temîndu-se că nu vor fi destule exemplare în bătaia puştii Majestăţii Sale, a cumpărat vreo 10 urşi de la ţigani şi i-a mînat în pădure. În strigătele hăitaşilor «urşii au ieşit la iveală, unul drept în faţa lui Vodă care, punînd puşca la ochi, foarte emoţionat, era gata să tragă cînd ursul s-a ridicat în două picioare şi, mormăind, a început să joace»". Autorul acestei regii? Prefectul Pantazi Ghica.
50 de ani mai tîrziu. Duminică, 13 iunie 1920, Regina Maria se află la Roman, într-o acţiune de binefacere. Aici o primeşte prefectul. Un personaj "foarte candid, a cărui bucurie s-a manifestat extrem de comic şi de emoţionant". Grija numărul unu a oficialului era să "fie fotografiat în gloria lui trecătoare", drept pentru care "plasase cîte un fotograf în fiecare colţ!". Provincialismul slugarnic naşte o scenă comică exemplară. Chiar dacă nu e exploatată literar cum se cuvine, dat fiind că Regina Maria nu e un spirit satiric, ci doar unul cu simţul ridicolului, scena stîrneşte rîsul: "Ne-am dus să ne aranjăm ţinuta la doamna Negruzzi şi apoi am fost conduşi la o grădină publică, unde ni s-a oferit un ceai, într-un biet pavilion minuscul de pe o biată insuliţă înconjurată de o onestă baltă pe nedrept numită lac. Au fost aduşi toţi orfanii din oraş şi eu i-am hrănit cu prăjituri – după care entuziastul prefect ne-a invitat să ne urcăm în barcă şi să facem înconjurul leşinatei porţiuni de apă. Lisabetei i-a displăcut ideea, dar trebuia să ne supunem, omul fiind atît de hotărît. Aşa că ne-am supus ridicolului de a merge cu barca de jur- împrejurul insuliţei, în timp ce un public entuziast stătea pe ambele maluri aruncîndu-ne flori. Desigur că prefectul se afla în barcă cu noi şi la fiecare capăt avea postat un fotograf la care stătea cu faţa de cîte ori putea, indiferent cît de complicate erau manevrele necesare ca să nu aibă nimic între el şi aparat.
A fost un lucru atît de nedisimulat, atît de teribil de evident, încît ne-a umplut de toleranţă, de bunăvoinţă şi răbdare, deşi ceea ce ni se întîmpla era de un ridicol suprem. Împreună cu noi şi prefectul se mai afla în barcă excelenta doamnă Averescu. După un timp, în barcă a intrat ceva apă, şi picioarele noastre se udaseră foarte tare. În final, acest lucru a fost un pretext să încetăm a ne mai învîrti în jurul minusculei insule; în plus, se lăsa seara şi lumina nu mai era propice pentru fotografiat, aşa că am fost eliberate şi ne-am putut retrage să ne odihnim puţin acasă la doamna Negruzzi, înainte de cină".
Eterna nevoie a autorităţilor de a fi sîrguincioase în satisfacerea hachiţelor stăpînilor şi nu în îndeplinirea celor de care au nevoie cetăţenii.
