Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
S-a nimerit ca viața mea să se izbească, în ultima vreme, de obstacole, unele stranii. Altele, dramatice de-a dreptul, au căpătat explicații. Focul n-a fost pus casei mele, ci a izbucnit din ea. Așa mi-au zis pompierii care, pentru a o stinge, făclie de Crăciun, au sorcovit-o cu furtunele și i-au spart pereții în care se piteau flăcări. Așa cred și eu. Focul era înăuntru. Poate că era în mine. Ultima mea carte de poezie, publicată anul trecut de o editură din Cluj, se cheamă “Poetul ca o casă în flăcări”. Mi-am preschimbat porecla titlului în renume?
S-a nimerit să am necazuri în ultima vreme. Poate că pe unele le merit. Prea nu mă astâmpăr. Prea le spun direct. Vine însă o zi sau vin niște ani în viața omului când prudența face loc curajului. Vine o vreme când îți spui că nu mai ai nimic de pierdut. Anul trecut, un fost coleg de armată mi-a zis că “ăsta” o să te împuște. O să te întâlnești, mi-a spus grav-ironic, cu un glonț. Am râs. Apoi a râs și el. Cine să mă împuște? N-am, pe planetă, decât prieteni. Viața merită trăită de ei și, de ce nu, chiar și de mine.
Câțiva conlocuitori de pe planeta Pământ mi-au scris, mai ales în comentariile, în general aceleași, bizar stereotipe, care însoțesc editorialele mele din Jurnalul Național, că regretă că n-am ars împreună cu casa mea din Sângeru. N-am ars. Nici casa mea cu totul, pe care de altfel o donasem obștii, împreună cu o considerabilă colecție de pietre cioplite de artiști țărani. Îmi cer iertare că n-am murit în flăcări. Dragii mei corespondenți par a fi îndrăgostiți de un personaj pe care eu nu reușesc să-l laud, cu toate că-l știu de 20 de ani. Nu-mi iese chestia asta. Sigur, drept pedeapsă, trebuie să-mi ardă casa și eu, dimpreună cu ea. Știți ce? Sunt, în general, un om care iubește. Sunt, ca poet, de meserie îndrăgostit. Nu mă pot îndrăgosti de acea lighioană. Iubesc frunzele, zăpezile, răsăritul de soare și răsăritul de nori. Pot găsi gingășii în cârligele de rufe atârnate în balcoanele blocurilor din Ferentari, pe sfori nefolosite fiindcă oamenii nu mai au vreme să-și spele cămășile, iar cămășile nespălate te apără de ger. Sudoarea impregnată în ele devine pojghiță antiger. Am găsit scuze unui copil care bătea alt copil, atunci când, după ce l-am certat, a găsit în el resursa plânsului. Plânsul acelui copil agresiv mi s-a părut un deznodământ pentru iertare și o pârtie către omenie. Cum să iert un matur care lovește un copil și apoi minte că nu l-a lovit? Iată cusururile mele iar cei care spun că regretă că n-am ars împreună cu casa mea au pesemne dreptate. Poate, cine știe, data viitoare n-o să se mai nimerească să scap și atunci, îndreptățita lor revoltă va căpăta un bandaj de mulțumire.
Încheind această paranteză, vreau să mulțumesc cu drag prietenilor mei, cunoscuți și necunoscuți, pentru gesturile lor de solidaritate. Cele mai multe au luat forma unor cuvinte de îmbărbătare. Minunată dovadă că omenia, cuvânt pe care Cioran sau Eliade, nu-mi mai aduc bine aminte, îl găseau intraductibil, așa cum intraductibile sunt dorul și văzduhul, văzul de după duhul ceresc al tăriilor, n-a murit. Merita să-mi ardă casă și viața toată pentru a constata că, până la urmă, și cei care te urăsc te iubesc, iar definiția supraviețuirii noastre pe pământ este iubirea. Crăciun fericit și sărbători cu sănătate!
