Eugen Simion, la senectute

În ziua înnobilării cu titlul de  octogenar, academicianul Eugen Simion s-a confesat “Jurnalului Naţional”. Interviul este o sărbătoare a spiritului şi deodată mi s-a făcut  dor de “Timpul trăirii, timpul mărturisirii”. Oho, ce desfătare  am trăit în urmă cu 30 de ani, în clipa graţioasă a întâlnirii cu “jurnalul parizian” ! Cu “sporul de ani” revărsat asupra-ne cu generozitate, criticul literar ne asigură că senectutea e suportabilă. Şi lămuritoare pe deplin, fiindcă individul “începe să dea deoparte, progresiv, lucruri neesenţiale din jurul lui şi chiar din fiinţa lui interioară. Discută din ce în ce mai  mult cu sine şi încearcă să se găsească pe sine în acest uriaş spectacol care este lumea”. Sau,  cum zice Rousseau, bătrâneţea “este drumul spre singurătatea sinelui”. Aşadar, regăsirea propriului  sine presupune însingurare, desprindere de ceilalţi. Ori despărţire, căci moartea răriţează oamenii din juru-ţi. Te însingurezi de nevoie, neveşnicia lucrează pentru fiecare dintre noi. Ne ajută să stăm la taclale cu sinele pe care atâta vreme l-am ignorat sau neglijat. Aveam  atâtea treburi, atâtea vise de înfăptuit, încât respiram mai degrabă prin ceilalţi. Când ambiţiile  s-au stins, iar trupul a obosit, te trezeşti brusc repetându-ţi mecanic: “Totul e deşertăciune”… Şi-ţi întorci privirea înspre  tine însuţi, către deşertul ce te cotropeşte fără  să i te împotriveşti în vreun fel. Părăsit de bucurie şi însoţit  mai mereu de semnul doliului, o iei de unul singur pe drumul cunoaşterii de sine. Parcă ai avea de ales ?!… La finalul călătoriei te însoţeşti cu tristeţea şi regretele, ele te obligă la înţelepciune, nu altceva ! Culmea, abia apuci să ştii cine eşti cu adevărat că ochii ţi se golesc de lumină. Păşeşti dincolo lipsit de suflare şi nimeni nu preţuieşte înţelepciunea  tocmai înflorită. În faţa morţii, prostul şi înţeleptul  sunt egali, degeaba ţi-ai iscodit întruna sinele. Măcar de ţi-ar fi  spus o vorbă despre zădărnicie….

Cică “politica  este atunci când vorbeşti  mult şi nu faci nimic”. Dar politicianul înseamnă, înainte  de orice, vorbărie. Comunicare, în limbajul doct al manualelor de specialitate. Ca să-l prosteşti pe cel de lângă  tine, trebuie să-i vorbeşti. Dacă numărul naivilor este mai mare, vorbăria se cheamă discurs politic. Alteori se numeşte comunicat sau mesaj, însăilare oficială de minciuni şi platitudini. Cetăţeanul cu drept de vot s-a obişnuit să fie minţit, îl  imploră  chiar pe politician  să-i îndruge verzi şi uscate. Are nevoie de promisiuni şi gogomănii pentru a îndura realitatea ostilă. Odată uns prin  plebiscit, politicianul se îngrijeşte să-şi sporească averea şi privilegiile, mulţimea dispare încet, încet. Locul ei este luat de inşi rufoşi şi neajutoraţi, victime perfecte  ale manipulării  de partid  şi de stat.

Într-adevăr, “politica cere devotament, consecvenţă, artă a compromisului, puterea de a lăuda ceea ce nu-ţi place şi a oculta ceea ce trebuie”. Numai că şi devotamentul, şi compromisul  poartă asupra răului. Binele public n-a fost şi nu e încă proiectul politicienilor, crezul lor. Binele nu are de ce să fie tranzacţionat prin compromisuri urât mirositoare sau înjositoare. Şi nici nu are nevoie de devotamentul înfăptuitorilor, cât despre laudă, nici pomeneală. Devotamentul  şi compromisul se amestecă întotdeauna în jurul intereselor oculte, unde, iarăşi  inevitabil, te ciocneşti de serviciile secrete. Ehe, şi se cunoaşte că o droaie de politicieni  sunt agenţi acoperiţi. Înţelegeţi, dară, de ce e nevoie de devotament în politică, nu ?

“Trăim printre  ipoteze şi ne hrănim cu incertitudini”, aflăm cu vădită resemnare. Din păcate, ipotezele sunt construite de alţii, noi doar le suportăm. Ale noastre sunt incertitudinile, neliniştile, hazardul.   Amăgirile, în cele  din urmă. Toxiinfecţiile  existenţiale de aici ni se trag, din  hrana asta infestată cu felurite bacterii, care mai de care dăunătoare sănătăţii. Siliţi de presupunerile de neînlăturat, capitulăm contaminaţi  definitiv de  nesiguranţa zilei de azi şi de mâine. Trăitori fără viitor.

Preluând o zicere de-a lui Heliade Rădulescu, Eugen Simion aminteşte de desmădularea şcolii româneşti prin nesfârşitele  reforme postdecembriste. Dar desmădulate sunt toate instituţiile României, România însăşi !  O ţară supusă experimentelor  smintite ale tranziţiei  atent şi cinic impusă de cancelariile străine. Desmădulaţi suntem de-a valma, unii ne-am pierdut sufletul, alţii minţile, câţiva patria… Astfel desperecheaţi şi dezarticulaţi putem fi lesne mânaţi şi exploataţi, cobaii perfecţi ai globalizării capitaliste. De aceea strig cu toată disperarea, aidoma sărbătoritului: “Vreau să trăiesc într-o Europă în care să mă simt un român-european. Cum am spus şi altădată: nu-mi plac nici  fanaticii loialişti, nici globaliştii fără rădăcini, lepădaţi de Dumnezeu”.