Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Ultimul număr din Finance and Development (martie 2010), o publicaţie a FMI, face o analiză comparativă a sectorului financiar în economiile emergente din Europa şi America Latină pe fondul crizei economice profunde. Analiza porneşte de la faptul că creditarea practicată de bănci străine mari este o trăsătură definitorie a globalizării financiare, că aceasta din urmă implică masive fluxuri de capital cros-frontaliere.
Se evocă astfel în articol o ipoteză de bază a globalizării financiare, şi anume că băncile străine stimulează concurenţa şi, totodată, că ar mări stabilitatea financiară. Remarcându-se o prezenţă, în general, mai puţin accentuată a băncilor străine în America Latină se arată că creditarea a continuat să crească şi în 2009 în acea regiune, în timp ce în Europa emergentă ea a îngheţat sau chiar a scăzut în prima parte a acelui an. Ar exista unele explicaţii faţă de această situaţie.
În economiile emergente din Europa băncile străine au avut un rol covârşitor în expansiunea creditului intern, fie direct, fie prin activitatea subsidiarelor lor. În acelaşi timp, în America Latină, unde creşterea creditului a fost relativ moderată, creditarea internă a fost mai puţin bazată pe finanţare de la bănci mamă străine. La momentul declanşării crizei, economiile emergente din Europa erau, cu câteva excepţii, mai vulnerabile, dacă se au în vedere viteza de creştere a creditului, volumul împrumuturilor externe şi dimensiunea deficitelor externe.
Îngheţarea creditului a lovit astfel aceste ţări foarte puternic. În articol se remarcă faptul că declinul economiilor a fost cauzat atât de căderea ofertei de creditare cât şi de cea a cererii pentru împrumuturi.
O altă explicaţie a stopării creditării în economiile emergente din Europa ar avea originea în strategii diferite de expansiune ale grupurilor bancare. În America Latină finanţarea băncilor locale s-a făcut în principal prin atragerea de depozite locale (faţă de contractarea de finanţări externe şi linii de credit de la băncile mamă).
Prin urmare, acordarea de împrumuturi de către filiale ale băncilor străine, a fost în America Latină mai puţin sub impactul îngheţării pieţelor internaţionale de credit. În schimb, în Europa emergentă, creditarea a depins într-o largă măsură de linii de finanţare de la băncile mamă, care au fost prinse în vârtejul îngheţării pieţelor internaţionale, al efectelor de contagiune. Această situaţie a condus la o diminuare dramatică a fluxului de capital spre băncile filiale. Se subliniază totodată compozita creditului în cele două regiuni.
În America Latină cca 60% din credit este în moneda locală, ceea ce ilustrează şi o ten-dinţă de de-dolarizare a intermedierii financiare în deceniul din urmă. În Europa emergentă, creditul în valută (în euro mai ales) este de aproximativ 60%, ceea ce poate fi explicat dacă avem în vedere dependenţa filialelor de băncile mamă în privinţa liniilor de finanţare. Dar creditarea în valută a adus cu sine un risc valutar important.
Analiza din publicaţia FMI subliniază plusuri şi minusuri ale integrării financiare. Ea poate fi pusă în relaţie cu o reevaluare a procesului de globalizare financiară - prin prisma instabilităţii funciare a pieţelor financiare şi a reconsiderării importanţei riscurilor sistemice. Să nu omitem că ani de-a rândul FMI şi alte organisme financiareinternaţionale au promovat tezele globalizării financiare.
Citește pe Antena3.ro
