Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Invocând succesul misiunii lunare din SUA din anii 1960, noii evangheliști ai politicii industriale, cu ambiții și mai mari în minte, au redenumit aceasta drept strategie industrială. Spre meritul ei, ca modalitate de a gestiona guvernul în zonele în care guvernul funcționează cel mai bine, strategia industrială aduce câteva idei sensibile. Începând cu o provocare presantă, cum ar fi reducerea la jumătate a emisiilor unei țări până în 2035, sarcina este împărțită în „misiuni” specifice cu obiective largi, dar măsurabile, iar jucătorii relevanți ai țării sunt aduși la un loc și implicați.
Mai puțin convingătoare este viziunea unei noi birocrații mari, cu un consiliu central consultat de experți (universitarii își găsesc întotdeauna un loc pentru ei înșiși!) care coordonează toate misiunile (fiecare cu propriul consiliu). Punând atât de multă încredere în coordonarea de sus în jos între ministere, sectorul privat, sindicate și societatea civilă, evangheliștii par uneori naiv optimiști în ceea ce privește capacitatea birocratică sau absența bătăliilor pe teren. Articulându-și visul neo-statist, ei acordă licență instinctului înnăscut al tuturor guvernelor de a interveni și de a se extinde.
Cu toate acestea, atât timp cât noua strategie industrială oferă idei pentru o mai bună guvernare publică, este utilă în general. Dar devine cu siguranță periculoasă atunci când pledează pentru intervenția în sectorul privat. Cu sprijinul oferit de subvenții, împrumuturi, scutiri de taxe, tarife, achiziții guvernamentale și așa mai departe, participanții selecționați de pe piață vor fi înrolați pentru a urmări nu doar rezultate economice, ci și sociale și de mediu.
La fel ca politica industrială de odinioară, această abordare subminează concurența, perturbă semnalele de preț și insistă ca performanța corporativă să fie judecată în funcție de alte criterii decât profitabilitatea, inclusiv interesele naționale parohiale.
Citește pe Antena3.ro
Din aceste motive, strategia industrială - chiar dacă este lansată cu cele mai bune intenții - slăbește întotdeauna vitalitatea eforturilor economice private. Adăugați lobby-ul, amiguismul și corupția care înconjoară orice inițiativă guvernamentală în care sunt oferite miliarde de dolari și este greu de crezut că această abordare ar putea fi vreodată soluția ideală la cele mai mari provocări ale lumii.
Deoarece politica industrială (scuze, strategia industrială) este implementată de un guvern, ea reflectă interesele naționale percepute, nu nevoile globale sau individuale. Pentru a vedea de ce aceasta este o problemă, uitați-vă doar la fabricarea cipurilor. Fiecare țară cu dimensiuni economice rezonabile își dorește acum o unitate de producție autohtonă pentru a proteja împotriva penuriei globale și pentru a susține producția militară în caz de război.
Dar beneficiile unei astfel de autoasigurări sunt invariabil supraevaluate. Deoarece nicio țară nu poate produce toate cipurile de care are nevoie industria sa, un producător autohton nu asigură protecția împotriva tuturor lipsurilor. În plus, dacă o penurie este globală, trebuie să existe un motiv global pentru aceasta, cum ar fi o pandemie. De ce ar fi imun producătorul autohton de cip?
Atunci când există comerț liber cu cipuri - determinat de prețurile pieței și de scopul profitului - oferta va fi alocată acolo unde este cea mai mare nevoie. Dar dacă guvernele controlează producția pentru că au subvenționat producătorii autohtoni de cipuri, toată lumea poate ajunge mai rău. Scriu „poate”, deoarece motivul de profit este greu de suprimat în întregime. Fiecare țară poate direcționa utilizarea cipurilor pe care le produce numai dacă nu există contrabandă. Dar dacă există mai multe țări utilizatoare cu deficite severe (și, prin urmare, prețuri ridicate), ce poate împiedica transferul de cipuri din țările care au multe către cele care nu au? Obținem rezultate aproape de piață, dar cu costuri mai mari.
Rațiunea de securitate națională suferă aceeași problemă. Chiar dacă Rusia este aspru sancționată de cea mai mare parte a lumii producătoare de cipuri, a reușit să ducă un război la scară largă cu armamentul modern care conține multe cipuri - și fără un producător de cipuri important.
În orice caz, a avea o fabrică de cipuri în țară nu asigură nimănui rezistența, deoarece lanțul de aprovizionare cu cipuri trece prin alte țări. De exemplu, mașinile care produc cele mai avansate cipuri sunt produse de ASML în Țările de Jos (Olanda), care le poate opri de la distanță cu comutatoare „kill”. Dacă modelele, plăcile, mașinăriile și substanțele chimice cheie trebuie produse în aceeași țară pentru a obține o adevărată securitate, doar o vastă economie continentală precum Statele Unite - și poate China și Uniunea Europeană - poate obține o independență semnificativă în producție și numai cu un cost enorm.
O parte din cost este subvenția necesară pentru a apropia producătorii autohtoni necompetitivi de frontiera tehnologică. Prin CHIPS and Science Act, SUA acordă subvenții enorme Intel, care a renunțat la conducerea globală în fabricarea de cipuri cu ceva timp în urmă. Ca parte a unei strategii industriale, acești bani vin la pachet cu legături și restricții privind utilizarea forței de muncă și talentelor străine, precum și achiziții și cerințe pentru promovarea diferitelor obiective sociale și etice - cum ar fi crearea de locuri de muncă tehnice calificate care nu necesită o diplomă de licență. Cu atât de multe sarcini suplimentare impuse unui producător care se frământă deja și cu o lipsă fundamentală în SUA a personalului pe care îl necesită fabricile de cipuri sofisticate, nu este de mirare că Intel și chiar noile fabrici ale liderului industriei TSMC din SUA au scăzut mult.
Nici acestea nu sunt costuri unice. Când fiecare țară mare este dispusă să acorde subvenții într-o industrie, întreaga industrie va deveni dependentă de sprijinul statului. Investițiile vor fi conduse nu de profituri și concurență, ci de subvenții, politici de securitate națională și birocrați, ceea ce duce la surplusuri și pierderi periodice. De asemenea, inovația poate avea de suferit, în ciuda subvențiilor pentru cercetare, deoarece cei care sunt în urmă subvenționați vor reduce profiturile la nivel de industrie, lăsând liderii cu surplusuri mai mici pentru a investi în cercetare și dezvoltare.
Ar fi logic ca economiile mijlocii să stea departe de această frenezie. Dar strategia industrială - mai ales atunci când poartă însemnele economiilor lider - este prea tentantă pentru liderii politici care doresc să obțină credit pentru crearea de noi industrii strălucitoare. Astfel, după ce a promis 10 miliarde de dolari subvenții pentru cip și și-a asigurat doar promisiunea unor locuri de muncă și facilități care produc cipuri de generație mai veche, India se dublează cu alte 15 miliarde de dolari subvenții pe care nu și le poate permite. Nu ar fi mai bine cheltuiți acești bani pentru a deschide zeci de mii de școli primare de înaltă calitate, mii de licee de înaltă calitate și sute de universități de top?
Având în vedere că strategia industrială a Chinei a determinat mișcări reciproce ale democrațiilor dezvoltate, aceleași tendințe au afectat vehiculele electrice, celulele solare și bateriile. În loc să permitem piețelor competitive să stimuleze inovația în tehnologie ecologică și producția ieftină pentru binele global, „balcanizăm” și slăbim aceste sectoare critice cu tarife, subvenții și zombi sprijiniți de guvern. Vom fi câștigat bătălia pentru producția internă în timp ce pierdem teren în războiul împotriva schimbărilor climatice.
Avem nevoie de un dialog global cu privire la locul potrivit pentru strategia industrială, altfel ne putem aștepta la mulți, dar extrem de costisitori elefanți albi.
Autorul:
Raghuram G. Rajan, fost guvernator al Băncii de Rezervă a Indiei și economist-șef al Fondului Monetar Internațional, este profesor de finanțe la Universitatea din Chicago Booth School of Business și coautor (împreună cu Rohit Lamba) a cărții Breaking the Mold: India's Untraveled Path to Prosperity (Princeton University Press, mai 2024).
Traducere, adaptare, editare: Daniel Apostol, ClubEconomic
Drepturi de autor: Project Syndicate, 2024
