Faţă şi profil

Filmele ne-au făcut să cunoaştem celebrele cupluri de fotografii ale suspecţilor din arhivele poliţiei sau ale serviciilor secrete. Nici în literatură exemplele nu sunt prea rare. Cine ar putea uita scena în care şefii din KGB comandă extragerea din arhive a fotografiei spionului britanic pe care vor încerca să-l compromită? Momeala se numea Tatiana Romanova, iar spionul, aţi ghicit, James Bond.

De obicei, pozele faţă şi profil, însoţite de numere de arhivă, ne prezintă indivizi care par predestinaţi unei cariere infracţionale. Uşor de înţeles uimirea unor poliţişti indieni confruntaţi întâi cu pozele, mai apoi chiar cu suspectul. Înalt (dacă acesta e cuvântul) de cel mult un metru şi jumătate, cu o privire vioaie şi cu obrajii rumeni, individul părea un tânăr, aproape un băieţel.

Nimeni nu se aştepta la un asemenea aspect inocent. Ajmal Kasab, singurul asasin capturat viu după atacul terorist din noiembrie 2008 din Mumbai, India, acuzat de moartea a zeci de călători în gara marelui oraş, a fost numit "ucigaşul cu faţă de bebeluş". "Fanatic periculos sau inocent exploatat?", se întreba un ziarist.

Ideea care atribuie chipului puterea de a pune în evidenţă caracterul e veche de când lumea. Aristotel credea în studiul ştiinţific al fizionomiei şi această convingere a fost reluată de-a lungul istoriei. În anii care au urmat revoluţiei americane, un elveţian entuziast a publicat un ghid fizionomic de buzunar. George Washington, posesorul unui nas substanţial, era descris ca purtătorul unei trăsături care îl face puternic şi prevăzător.

Au trecut mulţi ani, au apărut multe studii, iar, pe la sfârşitul secolului al XIX-lea, criminalistul italian Cesare Lombroso a descris criminalul înnăscut ca având urechi clăpăuge şi dinţii canini mai mari decât ai oamenilor normali. Prin 1930, un antropolog de la Universitatea Harvard, Earnest Hooton, remarca faptul că asasinatul cu premeditare pare să constituie apanajul blonzilor, în timp ce crimele impulsive sunt comise de indivizi cu părul lins.

Psihologul William Sheldon împărţea oamenii în trei categorii: ectomorfi: slabi, faţă îngustă, deştepţi; mesomorfi: faţa lată, musculoşi, agresivi şi endomorfi: faţa rotundă, grăsuţi, sociabili.

Dar aceste clasificări naive nu au rezistat. Lombroso s-a compromis cu prelucrarea statistică a datelor, Sheldon nu şi-a definit prea exact criteriile, iar, în urma celui de-al doilea război mondial, teoria "antropologiei criminale", mult îndrăgită de nazişti, şi-a cam pierdut adepţii. Crima a început să fie domeniul sociologiei şi psihologiei. Pentru o vreme.

În ultimii ani, studiul fizionomiei cunoaşte o revenire spectaculoasă, susţinută şi de progresele în tehnica de modelare animată pe computer. Noile cercetări susţin că ne pricepem mult mai bine la "citit" feţele interlocutorilor decât credeam până acum, de exemplu, putem "ghici" orientarea sexuală şi tendinţele agresive bazându-ne exclusiv pe aspectul fizic.

S-au căutat şi s-au găsit asemănări cu ceea ce se întâmplă în lumea animală. Dacă bărbaţii cu feţe late sunt mai agresivi, este bine de ştiut că şi urangutanii care conduc un grup sunt ceva mai solizi. Leii cu coama mai închisă la culoare şi ceva mai bogată sunt aproape întotdeauna în fruntea celorlalţi. Ei transmit un mesaj uşor de descifrat: "Eu sunt mai puternic decât tine!".

Entuziasmul iniţial legat de renaşterea fizionomiei "ştiinţifice" a fost însă temperat de o serie întreagă de studii cu rezultate neconvingătoare. Nimeni nu a reuşit să dovedească o relaţie de cauzalitate între trăsăturile faciale şi înclinaţia spre crimă. Jucătorii de hochei pe gheaţă au feţe mai late (tradiţional asociate cu criminalitatea) decât indivizii arestaţi pentru violenţă. Cu toate acestea, rămân încă unele idei preconcepute. Un inculpat matur şi cu sprâncene proeminente va fi probabil socotit vinovat mai degrabă decât un tânăr cu aspect plăcut.

Cu toate că fizionomiştii de azi nu se mai lasă furaţi de ideile rasiste sau de pseudo-ştiinţa eugeneticei, ei mai au de răspuns la multe întrebări. Printre ele, faţa explică un comportament sau invers, acţiunile repetate amplifică anumite trăsături? Putem fi siguri că nu suntem influenţaţi de anumite stereotipii, de prejudecăţi personale? Nu ne lăsăm furaţi de simplitatea exagerată a unor teorii în speranţa că ele se vor dovedi corecte?

Cândva, o colegă mi-a spus despre cartea pe care o purtam sub braţ că e oribilă. La urma-urmei, poate că ar fi bine să ne reamintim o vorbă înţeleaptă care spune că nu e bine să judeci o carte după copertă.