Fericirea, ca o balenă...

Fiecare are propria-i definiţie a fericirii. Cu toţii o simţim, dar nu prea ştim cum s-o gustăm. E ca şi cum ne-am îngrămădi să înghiţim o balenă întreagă. Şi nu gustăm bucată cu bucată, picătură cu picătură...

„Fericirea înseamnă să ai o familie mare, iubitoare, închegată, care să locuiască într-un alt oraş". Aceste cuvinte au fost rostite de actorul şi scriitorul George Burns în urmă cu zeci de ani. Cine ştie dacă avea dreptate? Ce este fericirea?

Dacă ar fi să ne luăm după Ioan Daniel Teompa, fericirea este „un etern şantier în lucru". Aş tinde să îi dau dreptate maximă celui din urmă. Este drumul pe care ţi-l faci singur în viaţă, pe care vei păşi hotărât. Cărămidă cu cărămidă, rând pe rând, îţi asiguri calea spre beatitudine. Pentru că fericirea e un sentiment frumos, mare, la care trebuie „lucrat" mereu.

E atât de mare încât nu-şi face loc în sufletele mici şi goale ale unora. În ale celor miopi, de pildă, care nu văd dincolo de defectele aproapelui, în ale celor surzi care nu-şi ascultă nevoile sufletului ori în ale celor cu fracturi serioase, provocate atunci când se poticnesc de maliţiozitatea şi invidia din ei. Pentru aceştia, bucuria este un câmp minat cu multă superficialitate. Dacă m-ar întreba cineva cum se pot vindeca aceşti omuleţi ghidaţi de minţi tulburi, aş răspunde: cu câteva capsule de conştiinţă îm­păcată, un shot de iubire ori o linguriţă de recunoştinţă.

De cealaltă parte a baricadei se află persoanele aflate într-o continuă căutare, care nu sunt fericite cu ade­vărat, căci nu-s pregătite să ţină piept bucuriei. Pentru că o rătăcesc în idealuri greu de atins. Sunt cei care îşi petrec întreaga viaţă muncind, umplând puşculiţe „aurite" şi urmând ca în fărâma de viaţă rămasă să se bâzâie că-s obosiţi. Merg la muncă în speranţa că vor construi un paradis, un munte de bani, pe care se vor urca extaziaţi. Iar când ajung acolo sus, observă că fericirea nu-i. Nu-i acolo. A trecut pe lângă ei, dar, fiind prea maniaci să escaladeze muntele, nu i-a fermecat cu a sa aromă îmbietoare.

„Nu te grăbi, nu te nelinişti! Parcursul tău aici pe pământ nu va fi prea lung. Fii atent deci să te opreşti pentru a simţi parfumul florilor!", ar spune Walter Hagen. Pentru că pa­radisul există pe pământ, chiar în interiorul fiecăruia; el se înfăţişează în cele mai simple, mărunte şi banale forme.

Aşa cum spun şi copiii, „fericirea este atunci": când pri­meşti cu drag, în suflet, zâmbetul umed al ghioce­lului abia răsărit, când furtuna rece nu-ţi dizolvă căldura din priviri, când cuvintele nu-ţi mai par rostite de cei apropiaţi, ci cântate, când abia mai poţi distinge ze­cile de culori arătate de gândurile devenite curcubee, când semenii ţi se perindă prin faţa ochilor sub forma unui tablou infinit de colorat.

Sau când braţele tale iau forma aripilor pentru a primi toată afecţiunea care-ţi este oferită, când nu ai nevoie să bei un pahar de pace sufletească dimineaţa pe răcoare, când iubirea şi căldura sunt o limbă la care nu renunţi nicicând, când simţi cum îţi mângâie chipul o rază timidă de soare, când descoperi în oglindă cum îţi zâmbeşte sufletul ori când nu mai ştii să distingi pământul pe care îl bă­tă­toreşti de tărâmurile magice din basmele pentru copii...

Avem multe momente şi motive de fericire. De aceea, lista fără răgaz rămâne deschisă. Definiţi-o cum doriţi, numai... aveţi grijă să o umpleţi. Întreaga viaţă!