Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Vin, pâş, pâş, sărbătorile. Cam ameţite. În sate, în câte o ogradă din zece guiţă un godac, ajuns la sorocul nemilos al înjunghierii. În celelalte e o linişte de priveghi. Fumurile care se suie din hornuri în cer caligrafiază scrisori şi adresează neînţelese întrebări neantului. Guma unei pale de vânt şterge scrisoarea pe care creionul bont al hornurilor o reîncepe iar şi iar. Poate că săteanul care îndeasă surcele în sobă se roagă, prin epistola fumului: Doamne, Doamne, fii iar bun/ măcar în noaptea de Crăciun. Sau dă-ne sănătate, că s-a cam şubrezit, şi bucate pe masă, că nu prea mai sunt, şi speranţă în sufletul copiilor mei biruiţi de nelinişti. Sau poate că scrie o scrisoare de adulaţie îngerilor. Poate că hornurile din sate extrag, din călimara sobei cu jar şi cenuşă, poeme de iubire, cele mai arzătoare poeme de iubire pe care le degajă amorţitele noastre sate. Poate îi scriu lui Hristos, pruncul ceresc, care se va naşte în curând în ieslea din Bethleem şi va scăpa de furia ucigaşă a lui Irod.
Anul a început cu urările, entuziast formale, ale preşedintelui, spuse la televizor. Se încheiau cu „La mulţi ani, România!”, după mai multe chemări drăgăstoase la solidaritate şi asigurări că sărăcia şi necazurile s-au dus dimpreună cu criza. Anul a curs până azi beteag. Rapid şi sigur, ca un jaf la o bancă făcut de profesionişti, ţara a fost golită de bani, resurse, dezbrăcată la piele, vândută, prin nesăbuite împrumuturi, cămătarilor internaţionali, pentru câteva generaţii. Un singur om conduce şi stăpâneşte tot. O armată de lipitori, liberă să facă ce are chef, tăvăleşte şi secătuieşte tot, contra unei supuneri necondiţionate. Până în 1989 nutream, în secret cei mai mulţi, puţini pe faţă, speranţa că într-o zi coşmarul roşu se va duce.
Azi a sucombat până şi speranţa. Speranţa că blestemul pecinginii portocalii, cea care a acaparat tot, de la vistieria ţării până la postul de femeie de serviciu la şcoală sau primărie, va mai putea fi anihilat. De aici aparenta blazare. De aici frica, reînviata frică de Securitate. De aici libertatea sărăciei de a se adânci până când orice conştiinţă (ce vorbă nepotrivită) va putea fi cumpărată cu un blid de mălai. Mă înscriu în PD, îmi spune, aproape plângând, directorul unei şcoli săteşti. Eşti nebun? Ştiam că-i urăşti cu înverşunare. Îi urăsc şi acum. Fiica şi soţia lucrează la stat. Li s-a spus: ori, ori. Ori cu noi, ori la revedere. Şi aveţi grijă la dom’ director.
Dacă nu-l convingeţi, îl radem! Ţii atât de mult la leafa ta mizeră, tăiată la jumătate sau la funcţie? – întreb ironic. Ţin doar la liniştea familiei mele. Simt că se alege praful de tot, am ajuns să nu ne mai vorbim, soţia îşi bea ceaiul pe hol, iar eu mă închid dimineaţa în baie pentru a nu ne mai scoate ochii. Voi scrieţi despre disoluţia statului. Află că acest regim a făcut ferfeniţă până şi celula aia a familiei, despre care învăţam la şcoală. Avem două posibilităţi – ori ne înscriem toţi în partidul lui Băsescu, ori plecăm din ţară. Are tot, au tot, nu se mai poate face nimic.
Nu-i prima oară când aud că România a fost ocupată din interior. Ocupată de o armată grobiană, compusă din indivizi inculţi şi rapace, formaţi la şcoala fărădelegii, abili în transferat banul ţării în buzunarele lor fără fund. Nici soldaţii ruşi care umblau beţi prin sate, cu ceasuri de masă agăţate de gât, n-au prăduit parcă atât. Se strică, s-a stricat plămada unei ţări. Se strică ţara cu totul. Dar va mai fi ţara? Obţinem, zice sigur pe el un înalt demnitar maghiar de la Bucureşti, autonomia teritorială. Nu mai e mult până atunci. Ziua naţională a României e o zi de înmormântare pentru noi, zice un popă, Laszlo Tokeş, cel mai înalt reprezentant al ţării la Bruxelles.
Cine l-a cocoţat acolo? Traian Băsescu, preşedintele care – să ne mai mirăm? – îşi trimite relaxat poporul în bejenie. Plecaţi! Care-i jelania? Roiu! Descurcaţi-vă unde puteţi, fiindcă aici „pot doar eu”.
Am vorbit ieri la telefon cu doamna Olguţa Gavrilescu din Drumul Taberei. E aproape octogenară şi trăieşte, după o viaţă de muncă în lumea spitalicească, unde s-a ocupat cu devotament şi profesionalism de copii, într-un apartament de bloc cu două camere. Fiul ei, pe care l-a crescut singură, e cardiolog vestit în Italia. A uitat-o? Nu cred. Are propriile necazuri, munceşte enorm şi, ca un blestem, propriile probleme cardiace. Doamna Olguţa, cititoare fidelă a muncii mele scriitoriceşti îmi spune, fără să se plângă, cu demnitatea pe care i-o ştiu, că nu a dat încă, în această iarnă, drumul căldurii.
Citește pe Antena3.ro
O întrebasem dacă e cald la bloc? Am haine groase, zice. Mi-am montat repartitor şi încă rezist. Dumnezeule! Femeia asta care a asudat zeci de ani în spitale nu se poate bucura la vârsta ei pentru că pensia se duce mai toată pe medicamente, de căldura amărâtă a unei odăi de bloc. Şi asta în ţara în care vilei lui Ceauşescu de la Neptun îi sunt montate sisteme de încălzire sofisticate, de sute de mii de euro, spre folosul preşedintelui actual, pentru a nu face, probabil, gâlci între două şpriţuri. Am rămas, după telefon, cu ochii înlăcrimaţi.
Ce ne faci, Dumnezeule Doamne? Am auzit în această dimineaţă o ştire care nu m-a mai zguduit, cu toate că e cutremurătoare. Un bărbat din Arad a fost găsit mort de frig într-un cavou unde îşi înjghebase adăpost. Bietul de el. Aş vrea să-i ştiu viaţa, fiindcă definiţia de „om al străzii” nu mă mulţumeşte. Până l-au identificat, om al străzii a fost considerat şi Tolstoi care, plecat de acasă, a murit într-o staţie pustie de tren dinspre Siberia. Decedatul din Arad a scutit ţara lui Băsescu de cheltuieli cu înmormântarea, alegând să-şi trăiască ultimele zile într-un cavou. Poate că urarea potrivită, de început de an, rostită de preşedinte, nu era „La mulţi ani!”, ci „Fie-ţi ţărâna uşoară, România!”.
