Formule si cusururi

Nu foarte des, din doi in doi, din trei in trei ani, Michael Crichton, unul dintre cei mai cunoscuti autori de SF ancorat in realitatea imediata, mai publica o noua carte, operatiune insotita de un uragan publicitar foarte bine organizat pe tema: "Azi roman SF, maine poate, titlu pe prima pagina a cotidienelor!", un soi de profetie care, din fericire, inca nu s-a adeverit. Unele carti sunt mai bune, altele mai putin, ori excesiv de realiste, la limita banalului (Disclosure, Airframe) ori mult prea fanteziste pentru a fi cat de cat convingatoare (Timeline, Prey) ori pur si simplu plicticoasa si neconvingatoare precum cea mai recenta, "State of Fear".

A inceput cu o capodopera a genului, "Tulpina Andromeda", poveste profund originala cu un virus recoltat din spatiul cosmic care starneste o epidemie periculoasa, oricum savantii intentionau sa dezvolte o noua arma biologica. Folosind formula, pe atunci aproape neintrebuintata, a thriller-ului medical, autorul a devenit, pe drept un mare succes (personal am inceput sa citesc cartea la Nerva Traian, in tramvaiul 19, nu am reusit sa cobor in fata blocului, la statia Voluntari si am ajuns la capul liniei, fascinat de poveste, test, cred eu, destul de convingator) si a continuat sa publice romane de succes, deloc asemanatoare intre ele.

Dar noul roman, "State of Fear", are cateva cusururi, nevoia obsesiva de corectitudine politica (tema este perfecta, incalzirea globala produsa de marile industrii poluante si efectele ei catastrofale acum si in viitor) ambivalenta zguduitoare a autorului, care s-a hotarat sa nege toate pericolele prezente si de perspectiva, bazat pe sute si sute de referinte bibliografice care de care mai obscure, fara a mai pomeni si inevitabila alunecare spre teoriile conspiratiei - de data asta ecologistii ahtiati dupa fonduri falsifica date si chiar provoaca unele catastrofe locale, doar-doar ii vor convinge pe cei cu putere de decizie in ce pericol mortal ne aflam cu totii. Pe scurt, romanul e o dezamagire. Din pacate nu singura.

Alt autor destul de cunoscut, Greg Iles, ataca vechea si incercata formula a pericolelor la care ne expunem folosind computerele, ma rog, sa spunem pe cele ajunse la un grad de complexitate greu de priceput, aproape imposibil de deosebit, in conversatie cel putin, de fiintele umane. Iles deviaza de la clasica traditie reprezentata de Asimov si Clarke, introduce elemente mistice total inutile si neconvingatoare (computerul poarta numele Trinity - ca in Sfanta Treime, romanul are un titlu cam pretentios "Urmele pasilor Domnului") si se dovedeste, din pacate, lipsit de un minim simt al umorului, prezent din belsug la clasicii pomeniti. Rezultatul, un text mai aproape de un thriller de larg consum (vezi Robert Ludlum dar si Tom Clancy, ambii adevarate uzine de produs carti, in cazul lui Ludlum chiar si post-mortem, avea o multime de "negri") o alta dezamagire prea putin indulcita de cateva scene reusite.

Pe locul trei, desi nu vorbim nicidecum de un clasament, o tanara autoare, Tess Gerritsen, nu chiar o debutanta, de curand evadata din grupul celor care scriu romane de actiune pe teme medicale si care incearca sa se alature creatorilor de SF. Formula utilizata este arhicunoscuta, a inventat-o, macar in parte, Michael Crichton in "Tulpina Andromeda", un agent patogen venit din spatiu intr-un meteorit, de data asta ajuns pe fundul oceanului si plasat mai apoi intr-o statiune spatiala pe orbita terestra (vai, atat de vechea teorie a panspermiei - germenii vietii se gasesc oriunde in Univers si cand ajung pe Pamant...)

Mare abundenta de scene oribile, cadavre care se descompun vertiginos si explodeaza infectand tot echipajul, scene numai bune pentru un film de mana a patra, o solutie neplauzibila - molima este tratata cu virusi care ataca doar broastele (chiar daca nu eram de meserie medic tot mi s-ar fi parut cam trasa de par), lungi pasaje de proza dulceaga si inutila, pe scurt, o multime de cusururi.

Dar ce conteaza cateva mici dezamagiri literare intr-o zi in care realitatea ne serveste o stire uimitoare - astronomii au observat, undeva la limita Universului vizibil, la peste 13 miliarde de ani lumina departare, o imensa explozie de raze gamma, fenomen care poate consuma in cateva minute mai multa energie decat ne poate oferi Soarele nostru in existenta sa de peste 10 miliarde de ani.

O imagine din copilaria unui Cosmos neted si omogen, o fereastra spre un trecut total diferit de aglomerarile dezordonate, de galaxii din ziua de azi.

Ne apropiem, incet, incet de clipa in care poate vom putea arunca o privire asupra momentului Creatiei? In fine, o veste fara cusur.