Să fi fost prin al patrulea an şcolar, nu mai mult, când mi s-a năzărit să strâng fotografii cu fotbalişti şi goluri. Cărţi, reviste, almanahuri sportive, toate au căzut pradă pasiunii mele năvalnice, niciuna nu a scăpat neciumpăvită. Uşor, uşor, pozele treceau de acolo în albumul la care visam febril, îngroşându-i paginile şi emoţiile. Până să plec în armată, nu am ratat vreo publicaţie ilustrată, manie nevindecată, nu altceva. Aşteptam cogeamitea, dimineaţă de dimineaţă, la chioşcul de ziare, un fel de căsuţă cu miracole, şi, ajuns acasă, făceam decupaje în celuloza ademenitor tipărită. Sau neisprăvită cromatic, decolorată şi neconturată, că nu era ca azi. Hârtia nu avea consistenţă şi luciu, iar vopselele păreau mereu neîndestulătoare. Cu timpul, am descoperit biblioraftul şi coperţile de dosar. Tăiam cu precizie de chirurg cartoanele dreptunghiulare şi pe obrazul lor gălbui lipeam bucăţile de basm şi poezie. Aşa s-a născut primul meu paradis, din fotografiile acelea alb-negre ori sepia. Înainte să păşesc în ţinuturile mitologice ale Olimpului, eu îmi construisem deja muntele sfânt, cu Dumitrache pe postul lui Zeus. Ei bine, zeul ăsta, cam păgân, totuşi, cu zulufi blonzii, îmi astupa respiraţia ori de câte ori îl priveam. Ba era cu un sfert de trup deasupra celorlalţi, în detenta lui ireală, ba îşi înfigea brusc crampoanele în gazon, cu mingea legată de şiret, iar fundaşii se împiedicau în fenta neastâmpărată, ca nişte caraghioşi, ba plonja de parcă era catapultat de undeva, dintr-un talent irepetabil şi nemaiîntâlnit vreodată. Îi mângâiam chipul de hârtie, un chip melancolic şi zâmbăreţ, şi mă rugam să nu-l cotonogească alde Tonca şi Stocker, balaurii Făt-Frumosului dinamovist. Îi însoţeam cu gândul fiecare dribling şi gol, fiecare icnitură de durere, sufeream şi exultam dimpreună, un puşti anonim şi o vedetă intercontinentală. Fiindcă mexicanii se amorezaseră subit de el, iar Iaşin, legendarul Iaşin !, îl invitase să-i lumineze retragerea. Italienii cică l-ar fi vrut emblemă pentru… Fiat, ce mai tura-vura, ditamai brandul de ţară !
Lângă “Mopsu' “ i-am aranjat cu aceeaşi migală pe Dinu, Lucescu, Dobrin, Iordănescu, Dumitru şi nu numai. Echipe întregi, din România şi de aiurea, s-au rânduit între filele fierbinţi. Primele poze le căpătasem de la colegul de bancă, după negocieri îndelungi, însă a meritat. Aveam sub ochi, dintr-odată, eroii Campionatului Mondial din Anglia, petrecut demult, prin 1966. Orice întâmplare importantă din vestiarele sau de pe stadioanele lumii poposea şi în albumul meu. Se oprea şi rămânea pe veci, uneori explicată de scrisul copilului săltat în adolescenţa în care mă regăsesc adesea. Cine intra în casă trebuia să-mi suporte exaltarea şi nu mă lăsam deloc, musafirul nu pleca fără să dea nas în nas cu eroii adunaţi de mine sau să le pipăie gloria efemeră. Pasiunea cu pricina, uneori debordantă, îmi provoca o stare de plutire şi de aceea mi se părea că sunt stăpânul unei comori râvnite de toţi. Însă doar eu o aveam şi de aici senzaţia că sunt norocosul planetar, că nimeni nu e ca mine. Cătănia mi-a frânt deodată zborul în amăgire, iar studenţia a alungat-o definitiv. Am cărat oriunde bibliorafturile cu amintiri şi câteodată le-am deschis, cutreierat de acelaşi fior candid şi duios. Le-aş fi aruncat, la ce-mi mai foloseau ?, dar ceva din lăuntru-mi mă întorcea din hotărâre, mă boscorodea şi mă mustra aspru.
Deunăzi, l-am întâlnit, nitam-nisam, pe Marius Mitran, ziaristul sportiv cel mai aproape de simţirea-mi nostalgică. M-am prezentat abrupt şi l-am rugat să mă însoţească undeva, să dezgropăm amândoi o comoară. S-a uitat cu oareşce suspiciune, a ezitat un pic, păi, la câţi nebuni circulă azi în jurul nostru… A acceptat şi nu a regretat defel, i-am urmărit, cu vechiul reflex al procurorului anchetator, mimica, reacţiile. Ştiam că el e alesul , instinctul m-a îndreptat neşovăielnic către omul de la “Replay”. Copilul meu dintâi este acum pe mâini bune, a fost adoptat de cel chemat să-i desăvârşească creşterea. În noaptea de după despărţire – dramatică, nu vă mint ! – m-am trezit lac de sudoare. Visasem că cineva îmi furase copilăria şi adolescenţa. Fugeam să-l prind pe hoţomanul acela ciudat, să-mi iau înapoi bucata de viaţă, dar degeaba. Pesemne că m-a încolţit bătrâneţea, căci altădată l-aş fi prins mintenaş, zău de mi-ar fi scăpat ! De azi înainte, Marius Mitran îmi este frate, frate de basm...