Freza stil arici

Doi pusti, mandri nevoie mare de noua lor frizura, tepoasa si incalcita cu spray-ul, si-au plimbat-o un timp bun prin Parcul Obor.

Iar cand si-au dat seama ca, din cauza gerului, fetele stau acasa si ca pe ei o sa-i ia dracu’ de frig, au sters-o. Nu i-as fi remarcat daca pieptanatura nu mi-ar fi amintit de faimoasa creasta de cocos de pe vremea adolescentei mele. Creasta de cocos a innebunit tineretul din Braila vreo trei ani. Nu moda in sine era problema, cat repeziciunea cu care s-a impus. Ca o reactie, probabil, la tot ce nu era voie.
Si nu era voie nimic. Tot pe atunci, aparuse un material plastic spongios si diafan din care se croiau covoare ieftine la baie. Dar si niste fuste fistichii verde papagal si galben incins, cu care cateva dudui mai indraznete si cu o reputatie proasta starneau baietii. Nu s-ar fi mirat nimeni daca, la cate creste de cocos vedeai, mai ales spre seara, pe strada mare, s-ar fi auzit si cucuriguri. Si nici daca o pala de vant ar fi saltat-o pe o domnisoara mai spongioasa pe deasupra multimii.

Cei doi pusti, cu pieptanaturile lor tantose, spuneau de acum altceva. Ca orice e voie. Ba, mai mult, ca generatia lor reclama astfel de impodobiri rituale, cu care istetii se desprindeau din masa anonimilor. Imbracamintea lor saracacioasa, cumparata din magazinele second-hand, marturisea insa si toate excentricitatile, necajitele excentricitati pe care si le puteau permite niste copii necajiti: o coafura de arici, cativa cercei in nas si-n urechi, o giaca slinoasa. Cine se grabeste sa incrimineze pasiunile si placerile cu directie scurta ale unor varste tinere e sigur ca n-a vazut din ce apartamente sordide sau din ce case la curte de chirpici iese pustimea asta pe strazi. Si in ce lumi se intorc, dupa ce se falesc cateva ore mai mult cu ce n-au, decat cu ce au, ce sunt si cum arata. Oricat de murdar si de insalubru ar fi blocul in care locuiesc, nu trebuie sa rataceasca prin multe altele, ca sa dea de o intrare si mai murdara. Daca insistam sa vorbim de satisfactiile pe care ar fi sa li le ofere viata de zi cu zi, pentru cea mai mare parte din adolescentii tristelor noastre ingramadiri de blocuri, numite pretentios orase, aceasta ar fi singura satisfactie, ca au colegi care o duc si mai rau.

E atat de trista viata, cand ai mult mai multe motive sa pleci de acasa decat sa revii! I-am vazut, dupa o saptamana, pe cei doi pustani tunsi chilug. Si la fel de mandri de ei, ca in zilele cand isi ungeau smocurile de par cu pomezi cleioase. Au strabatut de cateva ori Parcul Obor, dar fetele tot lipseau. Cativa insi infofoliti, care la -10 grade jucau sah cu creierii plini de polei, au strigat in urma lor "Ma, huliganilor!".