Gabriela Vrânceanu Firea: Lunea celor care se grăbesc încet

Mai sunt trei zile, cu tot cu cea de azi, până când  intră în vigoare noile norme de creditare  decise de Banca Naţională a României. Şi, cu toate că cei mai mulţi ar trebui să salute entuziast orice reglementare care determină curăţenie şi claritate într-un domeniu, introducerea regulamentului BNR este privită cu suspiciune.

Mai sunt trei zile, cu tot cu cea de azi, până când  intră în vigoare noile norme de creditare  decise de Banca Naţională a României. Şi, cu toate că cei mai mulţi ar trebui să salute entuziast orice reglementare care determină curăţenie şi claritate într-un domeniu, introducerea regulamentului BNR este privită cu suspiciune.

Aş spune, în inconştienţa lor, unii clienţi preferau să "păcălească" banca, să întocmească dosarul mai uşor şi să ia creditul pentru casă mai lesnicios, când, de fapt, singurul păcălit era doar el. Ameţit de costuri ascunse, de comisioane nedeclarate, de contracte mult prea stufoase şi complicate, pentru a fi înţelese de un client fără pregătire juridică sau economică şi, mai ales, grăbit, clientul fericit azi că a izbândit în obţinerea creditului era, de fapt, clientul deprimat de mâine, pentru că nu-şi mai putea  achita ratele. În cinismul lor, americanii au introdus pe lista asigurărilor de sănătate şi bolile nervoase, pricinuite de pierderi financiare.

De cealaltă parte, dezvoltatorii sunt şi ei intraţi în criză – de personalitate, nu de sistem – , pentru că nimic din ce a fost nu va mai fi. Numai că această situaţie vine în sprijinul consumatorilor, a clienţilor, mai ales a celor grăbiţi, despre care vorbeam, şi care înghiţeau pe nemestecate găluşca scumpă şi fierbinte, de pe urma căreia îi ustura vreo 20-30 de ani.

Băncile înseşi sunt acum în vrie pentru a încerca să găsească soluţii prin care să respecte noile norme de creditare, dar nici chiar aşa. Să fie în acord cu legea, dar să nu exagereze. Să nu-l supere pe guvernator, dar nici obedienţi să nu pară ditamai bancherii cu cotiere Armani şi pantofi englezeşti de 600 de euro.

Ce nu au înţeles nici dezvoltatorii şi nici unii dintre bancheri este că mai bine acum o schimbare a politicii şi viziunii de creditare, decât mai târziu, când ar fi fost  fără rost. Avem exemplul Americii. Cele mai sofisticate finanţe, cele mai aiuristice plasări de riscuri, o lume clădită pe mulţi bani – cei mai mulţi în stratosfera ingineriilor financiare – , foarte puţini din schimbul de mărfuri. Ce-ar fi vrut activiştii din bănci şi imobiliare? Să ajungem şi noi să nu mai ştim cine a cumpărat, cine a împrumutat, cine îşi asumă riscul, cine plăteşte dauna? Sub pretextul obţinerii de resurse noi, pentru investiţii, s-a pierdut şi în America, şi era pe cale şi la noi, necesitatea acoperirii riscurilor.

Nu suntem pregătiţi pentru a fi un stat cămătăresc, cum sunt Statele Unite, pentru simplul motiv că nu avem resurse financiare. Nu se poate inventa FMI ori Banca Mondială la Bucureşti. Instituţii financiare internaţionale, care au împrumutat o lume întreagă şi care au făcut ca America să trăiască în special din profitul speculaţiilor financiare nu pot fi reinventate, mai ales acum, când sunt în picaj.

Cine va câştiga în această perioadă? Cei care au înţeles că în lumea businessului viteza de reacţie contează, dar în emisfera financiar-bancară e de preferat o politică a grăbitului încet. Tocmai pentru a da timp şi spaţiu banilor să se regenereze sănătos, nu speculativ.