Gândirea toxică

Mi-am dat seama de mult de un lucru: cantitatea de mizerie pe care o evacuezi zilnic afară din viaţa ta - la propriu şi la figurat - se întoarce împotrivă-ţi, însutit, mai devreme sau mai târziu, pe căi surprinzătoare şi are mereu efectul unui scuipat pe care-l primeşti brusc în faţă când scoţi capul din mers pe fereastra trenului.

Când, într-o emisiune tv, am afirmat că încă suntem în etapa în care trebuie să învăţăm că hârtia igie­nică, pampers-ii, vata, tampoanele şi resturile de mân­care NU se aruncă în WC, nişte "români de bine" s-au trezit datori să mă înjure pe un forum de discuţii de pe internet - "cine se crede ăsta să ne înveţe pe noi". Probabil că ei şi alţii ca ei ignoră avertismentele afi­şate în toaletele publice prin care de ani în şir ni se atra­ge atenţia că hârtia NU se aruncă în vasul de toaletă.

Cred foarte tare că ecologia începe de aici: de la ecologizarea minţilor noastre. De la felul în care abordăm lucrurile şi ne concepem viaţa. Am observat că în Paris oamenii aruncă mici gunoaie pe jos: mucuri de ţigară, hârtii, ambalaje. Mi s-a explicat că în acest fel se dă obiect de activitate meseriei de gunoier şi, fiindcă au de lucru, gunoierii îşi iau salariile. Numai că acolo gunoierii lor chiar strâng gunoaiele astea mici. Tot timpul. La noi gunoierii par mereu depăşiţi de cantitatea de mizerie pe care o produce societatea.

La noi din limuzinele scumpe se aruncă pe geam chiştoace de ţigări scumpe. La noi instalatorii şi vidanjorii scot cele mai uluitoare lucruri din canalizările obturate. La noi oamenii cumpără sofisticate maşini de spălat vase în care bagă ceaunul cu resturi de mămăligă. M-a uimit mereu înverşunarea pe care românul o arată în a distruge sistematic WC-urile publice. Şi cabinele de telefon. Şi lămpile din parcuri. Şi coşurile de gunoi de pe stâlpi. Aşa cum înainte de 1989 se furau din trenuri perdelele şi becurile.

La mine în cartier, deşi primăria de sector asigură gratuit ridicarea gunoiului şi dotarea caselor cu euro­pubele, oamenii continuă să arunce gunoaiele peste drum, în pădure. Au împrejmuit pădurea cu un gard înalt din plasă de sârmă. După nici câteva zile au început să dispară unul câte unul panourile din plasă ale gardului. Acum, o dată pe lună, o mică armată de gunoieri strânge gunoaiele din pădure. Şi tot aşa.

Îmi vin în minte mereu imaginile de pe când locuiam pe Strada Sfinţii Voievozi, în spatele căminelor studenţeşti Moxa: ferestre larg deschise prin care zburau resturi menajere la orice oră din zi şi din noapte fix în curţile şi pe acoperişurile caselor. Şi studente care ieşeau goale puşcă la geam să-şi întindă rufele la uscat pe sârmele multicolore.

Există atitudinea aia fudulă conform căreia cineva - statul, respectiv - este dator să strângă mereu mi­zeria după noi. Să ne dea zăpada afară din curţi, terase şi balcoane. Să ne desfunde ţevile, toaletele şi, în general, să ne asaneze viaţa. Să ne facă loc să avem unde arunca în continuare producţia de gunoaie.

Şi mai cred aşa: dacă eşti anti-fumător declarat, ar trebui să renunţi la maşină şi să-ţi cumperi o bicicletă. Dar atenţie! Numai după ce te-ai documentat, ai înţeles şi ţi-ai asumat poluarea rezultată din procesul de producţie al unei biciclete: metal, cauciucuri, plastice, vopsele, ambalaje.

Cred că o să se reaşeze lumea după criza asta. Cred că o să ne simplificăm viaţa renunţând la multe din­tre lucrurile prin care unii ne-au făcut dependenţi de un sistem împotriva firii. Şi cred că făcând această cu­r­ăţenie, vom polua mai puţin, la propriu şi la figurat.