Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Am devenit bunic într-o zi de miercuri, deunăzi, să tot fie o săptămână şi ceva. Stăteam într-o sală de judecată şi aşteptam să mi se strige dosarul. Dar, ca să fiu sincer până la capăt, pricina aceea penală nu mă interesa deloc. Mintea mea era în cu totul altă parte, întreaga-mi emoţie - şi nu puţină ! - se strânsese să-l întâmpine pe cel mai nou membru al familiei mele. Aşa m-am pomenit bunic, pe la ora 16, când ecranul telefonului mobil s-a aprins brusc. “A venit, gata !” am citit, aproape să mă sufoc, şi, deodată, m-am simţit altcumva. În primul rând, mai relaxat, că tare mă îngrijorasem de-a lungul celor 9 luni de incertitudine. Apoi, mi s-a părut că se îngustează zarea, că trec într-o nouă dimensiune pământeană, poate ultima... Fiindcă nu cutez să cer sorţii să mă înnobileze şi cu titlul de străbunic, s-avem rezon ! Mi-am împărtăşit bucuria în stânga şi-n dreapta şi m-am pregătit, cu inima cât un purice, să-mi cunosc nepoţica. Uf, nu e deloc simplu să te duci la o astfel de întâlnire… Cum să te îmbraci, cum să te comporţi, cum să-ţi potoleşti furtuna interioară şi timiditatea, ehe, tocmai ce vă spuneam, e tare complicat ! În fine, spre seară, că procesele s-au isprăvit la scăpătatul Soarelui, am ajuns la maternitate. Stors şi împuţinat la curaj. Pruncuţa dormea, dincolo de geam, în camera cu puiuţi de om. Nici nu se sinchisea că mă zgâiesc la ea. Cât am zăbovit acolo, a zvâcnit de câteva ori din mânuţe, dar nu s-a întors să-i descopăr chipul, licărul încă neizbucnit din ochi. O obosise sosirea asta pe lume, pesemne. Sau se pregătea s-o înfrunte, că nu-i treabă uşoară să trăieşti între oameni ! Se întunecase de-a binelea, mi-am cuprins în braţe feciorul şi am plecat acasă. Noaptea, în somn, se făcea că sunt tata-mare, că îngenasem într-atât încât luasem rosturile bătrânului de la Islaz pe care l-am iubit mai presus de orice. Şi m-am întristat pe dată. De aici înainte nu mai e decât moartea, ce altceva ? Căci creşterea nepoţilor înseamnă descreşterea bunicilor, legea datează dintotdeauna, nu e nouă. Măcar de-am amenda-o, însă e cu neputinţă. De abrogat, pardon !
Abia a doua zi ne-am cunoscut cu adevărat. Eu, sfios şi tulburat. Ea, nepăsătoare şi inabordabilă. I-am atins părul negru, i l-am mângăiat şi am cercetat-o îndelung. Brunetă, încruntată şi fragilă. Doamne, este atât de mică şi de neajutorată, un boţ de carne ! Nu mă încumet s-o ţin în braţe, să n-o sfărâm. Iarăşi cad pe gânduri. Relaţia dintre nepoţi şi bunici s-a deteriorat, a apărut instituţia bonei. Valorile în care eu m-am înălţat, de pildă, sunt desuete, dacă nu caraghioase. Adesea, am senzaţia că aduc cu o fosilă, uitată de vremurile imemoriale. Ce să-i transmit nepoatei ca să nu-i stârnesc zâmbete compătimitoare ? Lumile noastre trăiesc prin diferenţe. Îndeosebi prin diferenţe. Sângele comun nu mai leagă neamul, este un element lipsit de importanţă. Un detaliu nesemnificativ. Omul fără graniţe nu are constrângeri naţionale sau familiale, culturale ori istorice. Se alintă şi-şi zice fiinţă universală, dar nu-i decât un om ale cărui rădăcini fost-au tăiate de cinismul globalizării. Timpul basmelor s-a sfârşit, generaţiile comunică doar prin e-mail şi alte bazaconii scornite de creierele golite de simţire. Vieţuim fiecare în câte un deşert şi ce să unească pustiile ? Brr, ce departe am mers cu imaginaţia ! Deocamdată, sunt un bunic care visează să fie iubit de nepoţica lui, aşa cum l-am adorat eu pe tata-mare. O mai fi posibilă o asemenea dragoste ?
Citește pe Antena3.ro
