Halatul alb

O noapte intreaga am fost sora. Un mamos mi-a dat un halat alb, cu un buzunaras pe care scria Mariana, si pana in zori m-am prefacut ca-l asist la nasteri.

O noapte intreaga am fost sora. Un mamos mi-a dat un halat alb, cu un buzunaras pe care scria Mariana, si pana in zori m-am prefacut ca-l asist la nasteri.

De multe ori, gazetaria e doar o problema de halat. Imbraci unul albastru si esti maistru. Sau unul cenusiu si esti cercetator stiintific. Gazetaria e si o perversiune. Faci o multime de lucruri aiurea, numai fiindca iti e permis. Nu se intampla nimic daca nu le faci. Dar daca ai din senin o fantezie, te poti astepta la orice.

O fantezie e atunci cand treci pe langa o maternitate si-ti spui: Ce-ar fi sa vad o nastere?! Directorul iti ofera o cafea, el crede ca ai un motiv anume sa intri in spitalul lui, iar daca va simtiti bine si gasiti repede alt subiect de discutie, decat lehuzia si cezarienele, gazetaria nu mai e o simpla chestiune de halat, ci si o recompensa. Directorul vorbeste de una si de alta si-n sinea lui se intreaba cui sa i te dea. Care din medicii lui te merita. Doar o sa-l lauzi, nu? Si medicul o sa-ti spuna ce capabil e directorul si ce bine pregatit e personalul.
In noaptea cand am fost sora, am ratat ocazia.

Nu pot sa spun exact ce ocazie am ratat, deoarece m-am tinut dupa mamos fara sa urmaresc ceva anume. Cel mai rau, cand ai o fantezie profesionala, nu e sa fii neconvingator in rol. Mai rau ca atat e cand doctorul tine sa se poarte si el ca un gazetar. Sau, ma rog, cum crede el ca se poarta gazetarii.

Spitalul era plin cu vagaboande, femei fara carte si tiganci. Doctorul avea tot un halat cu buzunaras. Si pe al lui era brodat un nume de sora. Eram, eu si directorul, doua fete medicale, Mariana si Cornelia, insa amaratele care asteptau de la o clipa la alta sa nasca aveau alte griji decat halatele noastre. Mamosul recompensat de director cu un ziarist juca in noaptea aceea rolul specialistului care nu se asteapta la complicatii, iar daca aveau sa apara, nu trebuia sa se impacienteze. "Materialul uman" cu care lucra nu avea identitate. Jumatate din femeile care se internau in ultima clipa nu avea acte. Nasteau si fugeau, lasandu-si odraslele in grija statului. Nefericitele gemeau, urlau, ne priveau cu ochi de animale ametite de durere si umilinta. Medicul le intreba: "Unde l-ai turnat, fa, pe miriste?", "Iar ai venit, fa? Macar ii stii tatal?", "Nu mai zbiera, fa, ca nu te bate nimeni! De ce tipi, fa, ce, numai tu nasti?".

N-avem vreme de fineturi, mi-a explicat doctorul. Daca le vorbesti frumos, cred ca-ti bati joc de ele. Sunt deprinse cu injuraturile, cu brutalitatea. Dar sa nu scrii asta. Sa scrii ca un copil e o minune, chit ca jumatate din ei o sa duca o viata de caine. Intelegi ce vreau sa zic?

Il ascultam si regretam ca nu-mi vazusem de drum. Statusem prea aproape de doctor ori unde nu trebuia si halatul Marianei era plin de sange si de fecale.

Cand apare articolul - m-a intrebat el - sau o sa ma anunte directorul?

Ce sa apara? Puteam si nu-mi dadeam seama ce intreba. Reportajul, a staruit el. Curand, am zis. Si nu minteam foarte tare. De atunci n-au trecut decat 30 de ani. Ce vor fi ajuns oare copiii aceia facuti pe miriste?