Iarnă cu troleibuz şi beţiv in Marele oraş

ROMÃ...NIA CA O TELENOVELÃ...
Ninge. Ninge intruna peste Marele Oraş. In troleibuz e cald şi plăcut. Cei căţiva călători, risipiţi in intreaga cutie, privesc pe fereastră tăcuţi. S-au urcat la capăt şi, pănă acum, nici unul dintre ei n-a coborăt. Nici n-a urcat nimeni pe parcurs. Văzănd că nimeni n-a dat semn de coborăre şi că staţiile sunt pustii, şoferul n-a mai oprit. Deşi nu se cunosc intre ei, călătorii alcătuiesc, fără s-o ştie, un grup de prieteni. Un grup care priveşte pe fereastră in tăcere, tulburat de ninsoarea care a pus stăpănire pe Marele Oraş.

ROMÃ...NIA CA O TELENOVELÃ...
Ninge. Ninge intruna peste Marele Oraş. In troleibuz e cald şi plăcut. Cei căţiva călători, risipiţi in intreaga cutie, privesc pe fereastră tăcuţi. S-au urcat la capăt şi, pănă acum, nici unul dintre ei n-a coborăt. Nici n-a urcat nimeni pe parcurs. Văzănd că nimeni n-a dat semn de coborăre şi că staţiile sunt pustii, şoferul n-a mai oprit. Deşi nu se cunosc intre ei, călătorii alcătuiesc, fără s-o ştie, un grup de prieteni. Un grup care priveşte pe fereastră in tăcere, tulburat de ninsoarea care a pus stăpănire pe Marele Oraş.

După căteva zile de ploaie nesuferită, cu picături mari şi rare, metalice, frigănd pielea in răceala lor pură, vremea s-a destins. Ca un ins care-şi revine brusc şi fără motiv din posomorala cu care s-a trezit de dimineaţă. A urmat o după-amiază nesigură, in care peste Marele Oraş s-a aşezat o lumină cenuşie. O după-amiază mediocră, fără istorie, in care nu s-a intămplat nimic, pentru că ceea ce avea să se intămple venea după aceea, iar după-amiaza nu era decăt prefaţa, prevestirea marelui, copleşitorului eveniment: a inceput să ningă! A inceput să ningă spre seară. Mai intăi uşor, mirat, ca şi cănd fulgii n-ar fi crezut că pot pluti in aer fără să-i oprească cineva, apoi tot mai des, tot mai statornic. Pănă cănd toţi cei din Marele Oraş au putut spune privind pe fereastră tulburaţi: ninge! A nins aşa liniştit şi temeinic toată noaptea, de părea că nu se mai termină. Acum, dimineaţa, mai ninge incă.

La o staţie depărtată, ascunsă pe o stradă pustie, mărginită de zidurile inverzite de iederă ale vilelor, troleibuzul frănează. Din motive neştiute, şoferul a oprit şi-a deschis uşa din spate.

Deşi au trecut căteva minute fără să urce nimeni, troleibuzul n-a luat-o din loc. Stă cu uşa din spate larg deschisă, prin care pătrunde inăuntru in valuri răcoarea ninsorii de afară. Pare că şoferul a uitat să mai pornească sau poate a aţipit deodată, cu capul lăsat pe volan. E in jur, pănă departe, o pustietate ca după Apocalipsă. Oblonul vilei in dreptul căreia s-a oprit troleibuzul nu se mişcă. Vila intreagă pare pustie şi se vede asta după zăpada adunată pe marginea de sus a oblonului, intr-un mic troian. şi nici călătorii nu-şi dau seama că troleibuzul stă de atăt timp. Privesc indelung şi pierduţi ninsoarea de afară.

Şi, o clipă inainte ca troleibuzul să se rupă brusc din inţepeneala aceea, urcă un muncitor din construcţii, un ins cam la vreo patruzeci şi cinci de ani, cu trăsăturile imbătrănite, beat de o beţie adăncă şi egală, acea beţie liniştită, plină de resemnare, uşor de confundat cu o grea, uriaşă oboseală. Poartă căciulă cu clape, una din aţe s-a rupt din scurt şi n-a rămas decăt un biet şi inutil rest, muşamaua e pe alocuri scorojită. De sub flanelul tocit de vreme, incheiat la găt intr-un fermoar, ii iese afară cămaşa albastră, indecentă.

E, poate, singurul semn care-i trădează beţia. Ajuns sus, pe platformă, stă căteva clipe in uşă, ca şi cănd ar vrea să-şi tragă răsuflarea sau să-şi dea seama unde se află. Troleibuzul se smuceşte, uşile bufnesc in cauciucul umflat de umezeală şi, in acel moment, trăsăturile bărbatului răscrăcănat se indulcesc intr-un zămbet mijit, copilăresc. - Da, acum trebuie să cumpăr şi bilet!, zice el, oftănd adănc şi, aşezăndu-se bătrăneşte pe scaun, caută indelung, cu gesturi nesfărşite, care nu obosesc, pentru că omul nici nu-şi dă seama de ele, intr-un portofel ieftin, din plastic verde, cu căptuşeala ruptă. Intinde apoi casieriţei tichetul, descoperit, in cele din urmă cu mişcări de o mare blăndeţe. Şi dacă in acest moment cineva l-ar pălmui, el nici n-ar tresări măcar, l-ar privi adănc, poate uimit de ce l-a apucat pe celălalt şi trăsăturile chinuite i s-ar destinde intr-un zămbet. şi, deşi nimeni nu intoarce privirile, zămbetul uşor, abia ghicit, de pe feţele celor din troleibuz, spune că l-au văzut.

L-au văzut şi l-au acceptat in grupul lor.