ROMĂNIA CA O TELENOVELĂ
S-a stîrnit din senin un viscol grozav. Aici, în oraş, clădirile fac
zid de apărare împotriva năpastei care bîntuie Bărăganul. Ninge relativ
liniştit. Nimic mai înşelător. De cum ai lăsat în urmă locurile de la
Şoseaua de centură, vîntul, ca şi cum ar fi stat la pîndă să vadă dacă
îi cazi cumva în capcană, se năpusteşte asupra ta, mizînd pe
surprindere.
ROMĂNIA CA O TELENOVELĂ
Moto: "Trăim în România, şi asta ne ocupă tot timpul‘‘
Mircea Badea
S-a stîrnit din senin un viscol grozav. Aici, în oraş, clădirile fac zid de apărare împotriva năpastei care bîntuie Bărăganul. Ninge relativ liniştit. Nimic mai înşelător. De cum ai lăsat în urmă locurile de la Şoseaua de centură, vîntul, ca şi cum ar fi stat la pîndă să vadă dacă îi cazi cumva în capcană, se năpusteşte asupra ta, mizînd pe surprindere.
Holul pe care trebuie să-l străbaţi pentru a ajunge la peron e mai rău decît Bărăganul de dincolo de oraş. Ori de cîte ori cineva deschide uşa grea, din fier forjat, opintindu-se s-o tragă, resturile de zăpadă murdară de pe podele, abandonate de încălţări, prind să alerge încolo şi încoace, asemenea unor şobolani. Rapidul de Bucureşti e anunţat în difuzoare după un hîrîit de ins în agonie semănînd cu dresul vocii. Efort inutil. Toată lumea e deja pe peron, la linia doi, unde urmează să tragă garnitura. Nu pentru că s-ar teme cineva că trenul ar putea veni şi pleca mai devreme decît îl obligă orarul. În gară e mai rău decît afară. Nu de asta, cei veniţi pentru alte trenuri decît rapidul dau buzna afară de cum au ajuns la gară.
Adevăratul Mers al trenurilor e afişat afară, pe peron. Există unul – şi încă electronic – şi înăuntru. O fîşie de hîrtie tăind colţul de sus avertizează că Tabloul e defect. Ceasul de pe peron, o alcătuire butucănoasă de fier forjat, cu sticla spartă într-o uriaşă înfloritură, ca şi cum prin el ar fi trecut o explozie, are acele ruginite rămase pentru totdeauna la 2 fără un sfert. Pe tăbliţa neagră cu Mersul trenurilor de călători, cineva a scris de-a curmezişul: "Nelu e prost!". Şi altcineva, Nelu probabil, venit în urma lui, a tăiat totul printr-un x energic şi i-a răspuns: "Ba tu eşti prost!". De pe uşile birourilor, tăbliţele Şef de staţie, Impiegat de mişcare au fost smulse cu tot cu cuie. Numai la uşa Acarului, tăbliţa mai atîrnă încă într-un cui, îndoită ca vai de lume, cum s-a chinuit s-o rupă respectivul.
În sala de aşteptare, prin fereastra uşii închise cu cheia, dar smulse din ţîţîni, se văd: pietrişul fostelor podele, un singur scaun, din care au rămas doar picioarele de fier ruginite, şi fundul cu pielea spartă de ţîşnesc afară, ca nişte intestine, cînepa şi vata.
Deşi prevestit că va sosi peste cinci minute, trenul se năpusteşte în gară abia peste un sfert de ceas. La cotul lin pe care-l fac şinele se iveşte locomotiva ca un alergător negru la suta de metri; după cum vine, ai jura că nu se va mai opri nici măcar la Bucureşti din avîntul ei vitezist.
Mulţimea aleargă de la un capăt la celălalt al trenului, încercînd să ghicească unde e vagonul de pe bilet. O pensionară cu căciulă de blană roasă de molii îi întreabă pe toţi cei întîlniţi în cale unde e vagonul 71. Nu-i răspunde nimeni. Cei care pleacă sînt ocupaţi cu descoperirea tăbliţelor care nu există. Cei care i-au condus le dau o mînă de ajutor. Un tînăr care şi-a văzut iubita urcată deja găseşte timp să se mire. De unde şi pînă unde vagonul nr. 71, trenul are doar 12 vagoane?! Pensionara se simte contrazisă. Ba chiar se şi enervează niţel. Cum adică, n-am auzit eu bine? O face surdă?
Trenul a oprit într-un scrîşnet ascuţit de frîne, abur slobozit ca unul care şi-a ţinut pînă acum răsuflarea şi strigăte ca la asediul Plevnei.
Fiecare urcă pe unde nimereşte. Potrivit Orarului, trenul stă doar cîteva momente. Cel urcat în vagonul 5, la nimereală, trebuie să ajungă pînă la vagonul 12, unde are loc. Pentru asta se vede nevoit să-şi croiască drum pe culoarul înţesat de călători şi bagaje, să tragă cu putere uşile dintre vagoane şi să întrebe de fiecare dată ce vagon e ăsta?
Trenul stă însă o jumătate de oră. Cei de la SNCFR nu s-au decis dacă să rupă sau nu vagonul a cărui osie stă să se rupă. Un chin de moarte ca să treci dintr-un vagon în celălalt. Uşile se deschid cu greu. Ajuns pe platforma clătinîndă, ca pe o scîndură spînzurată deasupra unei prăpastii, trebuie să pui bagajul jos. Cu o mînă trebuie să tragi zdravăn de mîner. Cu cealaltă trebuie să te ţii, altfel rişti să ajungi prima ştire la Jurnalele din prime-time. Cu piciorul trebuie să împingi bagajul prin deschizătura ce nu poate rezista prea mult celor două uşi încăpăţînate să revină la loc.
La clasa întîi s-a stricat lumina. Posesorii de bilete îşi recunosc locurile apelînd la feştila brichetei. Uşa compartimentului meu e sărită de pe şine. Ca s-o deschid, trebuie s-o ridic mai întîi în variantă halterofilă. În compartiment e un singur călător. E din Braşov, dar a luat-o pe tronsonul ăsta pentru a profita de permisul unei surori mai mari. De sus, din tavan, picură. Nu, nu plouă. E condensul.
Uşa wc-ului din capăt nu se închide pe dinăuntru. Ca să eviţi şocul asupra unei persoane cu pudoare trebuie să ţii uşa cu piciorul în timp ce stai pe scoică. Scoica n-are colac. Chiar în mijlocul podelei se cască o gaură, pe sub care aleargă, turbate, traversele. În compartiment nu e lumină. E, în schimb, căldură. O căldură umedă, sufocantă, de etuvă.
Deschidem uşa. Controlorul care vine în sfîrşit să ne verifice documentele de călătorie (potrivit declaraţiei sale la apariţia în uşă) dă s-o închidă la plecare. Nu reuşeşte. Dumnezeu să vă ajute!, ne urează el, depărtîndu-se.
Citește pe Antena3.ro