Iepurii în vreme de caniculă

CHESTIUNEA ZILEI
În oraşul în care plouă cu vizite de trei ori pe săptămînă te-ai aştepta ca utilajele să zbîrnîie, iar şantierele din Capitală să nu fie doar locul în care Dorel freacă menta între salarii, ci chiar un loc de muncă. În care, adică, se şi munceşte. 

CHESTIUNEA ZILEI
Deşi asfaltul dădea în clocot, Bucureştiul a avut parte săptămîna trecută de o cursă de Formula 3 şi de cîteva vizite de lucru ale premierului şi primarului pe cîteva din şantierele gata să rămînă în acest stadiu pentru posteritate. În treacăt fie zis, nu e treaba unui preşedinte, a unui prim-ministru să desluşească graficele săpăturilor sau asfaltărilor. Îi vedeţi pe Bush, Putin, Merkel, Sarkozy, Berlusconi călare pe canalizări în  desfăşurare, holbîndu-se la grafice, dacă s-au turnat sau nu la timp betoanele? Cu primarii e altceva. Plătesc şi stau cu ochii pe investiţii ca pe butelie.

Profitînd de întîmplarea că circulaţia era de cacao, fiindcă Bucureştiul trudea din greu la imaginea sa pregătind cursa de Formula 3, am redescoperit mersul pe jos din zilele Summit-ului, cînd cei mai mulţi bucureşteni o tăiaseră în vacanţă, iar Poliţia Rutieră din toată ţara dirija impecabil circulaţia pe jumătate din Bucureşti. Eram într-un fel de vizită de lucru, năuc  sub patruzeci de grade, cu un program limpede ca al premierului: bă, nenică, mai munceşte cineva în afară de mine şi de ăia de la Formula 3 în Bucureştiul ăsta?

Marele şantier al Centrului istoric. Gabroveni. Gabroveniul e săpat adînc de la un cap la altul, se văd zidurile de cărămidă ale pivniţelor vechi şi proptelele care ţin pămîntul să nu se surpe. S-a săpat destul cît să poată începe procesul de umplere cu pungi, sticle de plastic şi gunoaie mai consistente. Dacă plouă, trecutul intră la apă. Era puţin trecut de 5 după-amiază şi scoaterea la lumină a istoriei nu mai avea martori cu sapa. Unul singur proptea ceva într-o săpătură, un tip conştiincios că-ţi făcea milă, parcă era Bănel rămas să tragă singur la poartă, după antrenamente. Încolo, canci.

Pe Covaci, la fel, nici vorbă de muncă. Procesul de recuperare a patrimoniului părea definitivat. Puţinii trecători abia îşi ţineau echilibrul pe scîndurile care leagă gropile între ele, activitate care avea, desigur, farmecul ei cînd cădea vreunul.

Pasajul Universităţii, subterana-coşmar a primarului general. Între noi fie vorba, Oprescu a avut noroc. Avea cu cine vorbi. În joia aia, spre orele 17: 30, singurele personaje pe care le-am descoperit la gura metroului erau o negustoreasă de ojă şi o babă care vindea pui de iepuri. Îi mîngîiau toţi, nu cumpăra nimeni. Însă în pasaj era răcoare şi chestia asta pria de minune iepurimii.

A doua zi, aceleaşi zone, în jurul prînzului. Pe Covaci se hîrjoneau patru tineri în salopetă, alţii, după acţiunea nici pîine fără parizer, îşi trăgeau sufletul în gimnastica obişnuită, bălăngănit individual-compus pe marginea şanţurilor. În total, vreo treizeci de suflete păreau că vor să se apuce de ceva. La Universitate, natură vie în clar obscur: grasa cu oja, baba cu iepurii şi un număr incert de  echipe de lucru, chinuite de variate probleme tehnologice cum ar fi scosul gresiei din pachete, acomodarea cu întunericul...

În Bucureşti, în România, informaţia "Şantier în lucru" e un eufemism. Te umple de respect pe viaţă. Cît ţine şi lucrarea. Scos din fire, primarul Oprescu promisese că după-amiezele va fi în pasaj, la Universitate. Va fi singur. Dacă va veni şi premierul, vor fi doi. Desigur, şi baba cu iepurii.