Impozitul pe ipocrizie

Nu ştiu cine are paternitatea asupra acestei expresii, dar din când în când o aud în contextul diverselor polemici din Franţa şi mi se pare demnă de atenţie. Ultima dată am auzit-o pe fondul tentativei lui Jean Sarkozy, fiul preşedintelui francez, de a lua direcţia unui important organism public unde se învârt sume colosale şi se decide viitorul celui mai mare centru de afaceri din Europa.

O promovare cu iz de nepotism care a indignat multă lume şi a avut rezonanţe puternice şi în străinătate. Până la urmă, Jean Sarkozy, care nu are decât 23 de ani şi este încă student la Drept, a dat înapoi, ceea ce nu înseamnă că imaginea Franţei nu are de suferit în urma acestei afaceri. În ziua în care tânărul Sarkozy urma să beneficieze de această "promovare", un batalion de 200 de ziarişti francezi şi străini urmau să fie de faţă, avizi toţi să mediatizeze subiectul devenit unul de scandal. Mai ales ziariştii străini erau avizi să realizeze reportaje despre eveniment, argumentul lor fiind cam acesta: Franţa ne dă mereu lecţii de democraţie şi de bună purtare, dar iată că şi în Franţa au loc abuzuri demne de ţările bananiere sau de dictaturile africane.

În cursul unei dezbateri televizate, un sociolog spunea: ce vă miraţi, motorul real al societăţii sunt relaţiile de familie şi de sex. Numai că ele funcţionează relativ pe ascuns şi pe tăcute. Toţi patronii, toţi oamenii politici, toţi milionarii îşi plasează în funcţii importante sau pe poziţii-cheie rudele şi iubitele, acest fapt nu este un secret. Decât că nu o fac pe faţă. Or, spunea acelaşi sociolog, iată că Nicolas Sarkozy rupe cu această tradiţie de ipocrizie şi îşi promovează fiul pe faţă, fără să aibă nimic de ascuns, deci fără să plătească "impozitul pe ipocrizie". Aproape că ar trebui să-i mulţumim preşedintelui francez, mai spunea sociologul nostru, că are curajul să rupă cu ipocrizia întregii clase politice şi favorizate, şi să practice nepotismul sincer şi direct.

Iată deci ce înseamnă "impozitul pe ipocrizie", cu care lumea s-a obişnuit de altfel. Deseori societatea nu-i reproşează unui şef de stat sau unui mare potentat că îşi urmăreşte interesele, ci doar că nu o face după regula generală, adică pe şest.

Afacerea Jean Sarkozy din Franţa pune însă în lumină o altă realitate, foarte crudă, foarte decepţionantă: şi anume că unele dintre aşa-zisele mari democraţii occidentale nu mai sunt un model de conduită. Marile democraţii trec şi ele prin momente penibile, când îţi vine să le plângi de milă. Ce exemplu ar putea da lumii Italia lui Berlusconi, de exemplu? America lui Bush fiul nu a fost nici ea mai brează... Iar o Franţă în care un fiu de preşedinte este cât pe ce să ocupe o funcţie pentru care nu are nici o competenţă, şi mai este şi sprijinit în această operaţiune de partidul de guvernământ, ei bine, această Franţă îşi pierde autoritatea morală... Spre bucuria multora, de altfel, mai ales a ţărilor în care corupţia este deja regula de bază a convieţuirii. Franţa a reprezentat întotdeauna un mit pentru multă lume şi mai ales pentru Europa de Răsărit. Iar modelul pe care l-a propus lumii, de libertate, egalitate şi fraternitate, a însemnat multă vreme un baraj împotriva răului cel puţin la nivelul imaginarului. Răul din lume îşi spunea până acum: atâta vreme cât există Franţa nu putem face chiar orice. Din păcate, acest baraj împotriva răului, baraj care este modelul de democraţie francez, riscă să se spargă, şi aceasta din cauza clasei politice franceze. Iar cei care aşteaptă acest lucru îşi freacă palmele: dacă Franţa încetează să mai fie un model, atunci efectiv ne putem permite să devenim corupţi până la os.