In puterea noptii

Mahalagioaicele isi tarau barbatii prin tribunale, doar ca sa afle tot cartierul ce ziceau ele acolo: "Dom’ judecator, n-am om de lasat. Dumnealui ma bate, dumnealui imi da paine".

Procesul era dovada publica a alinierii la regulile locului. "Acum da mai cu mila", ziceau cu mandrie femeile, cand evaluau castigurile procesului. Familiile despre care se vorbea ca sotul nu-si batea nevasta erau privite cu multa suspiciune, ca niste uzurpatoare de drepturi. Se petreceau lucruri necurate in aceste familii. Ori barbatul cazuse la proba virilitatii, ori muierea suferea, avea un betesug ascuns, care o impiedica sa duca o viata nomala. Cu injuraturi, cu paruieli, cu impacari consfintite printr-un botez sau o cumetrie. Toata lumea se batea cu toata lumea, conform cu trebuintele varstei. Fiecare strada conta pe o gasca si pe un pusti mai rasarit, care era seful. Spre seara, gasca iesea in drum, la harta. Cine se nimerea prin preajma primea un picior in fund, o palma dupa ceafa, un ghiont.

Cea mai temuta era aceea a paralizatului. Un baiat cu cativa ani mai mare decat tovarasii sai din vecini, caruia conditia de tintuit in scaun parea sa-i dea dreptul nu numai la indemnuri sadice - Omoara-l, ma. Trage-i picioare-n burta! Sparge-i, ma, capu’ cand iti spun, ca acusi ma dau jos si bag cutitu’! - , ci si la o hegemonie a gastilor.

Cartierul avea institutii de legitimitatea carora nu se indoia nimeni: betivul cartierului, nebuna cartierului, natangul cartierului, tambalagiul cartierului. Dar si fetele cartierului. Cand un tanar din oras se incumeta sa conduca acasa o fata din cartier risca, dupa ce-si incheia treaba de cavaler, o bataie sora cu moartea. Nimeni nu-i putea interzice flacaului sa treaca podul in cartier, sa paseasca adica peste granita ce-o inchipuia de cand lumea calea ferata. Dar nici cartierului sa-si puna la punct mijloacele proprii de aparare. Orasenii aveau "fetele lor". Nu se scandaliza nimeni cand un baiat din cartier lua o fata "de dincolo de pod", din oras. Insa casatoria unuia din oras cu oricare din "fetele noastre", ale cartierului, devenea subiect deschis pentru foarte multa vreme. Cartierul simtea ca i se submineaza identitatea intr-un chip ireversibil, pentru totdeauna.

Din cand in cand, cate un venetic era batut fara sa stie cine a facut-o. Totusi, intamplarea nu mai venea cu satisfactiile de odinioara. Batausul era probabil unul din baietii care o iubeau in secret pe fata sau poate unul din baietii cu care copilarise. A doua oara nu-l mai batea nimeni. Cartierul isi pierdea de la an la an identitatea. Toate se schimbau. Baietii din oras care se stabileau in cartier nu obisnuiau sa-si bata nevestele. Datorita lor se imputinau si procesele, niciodata duse pana la capat, de divort. Cartierul n-a mai fost deloc el, din ziua in care una din fetele casatorite cu unul din baietii "de dincolo" l-a adus in fata judecatorului, fiindca ii trasese doar o palma - ceea ce nu era deloc un motiv serios. Si in loc sa spuna cu semetie, ca maica-sa, in urma cu 20 de ani, "Eu n-am om de lasat!", a zis: "Mai da tu o data in mine si bucati te fac!".