În sfârşit, suntem şi noi străini!

Mai văzusem câţiva străini şi îna­int­e, însă atât de mulţi, venind cu gru­purile în autocare, am văzut numai la mare.

Românii de pe litoral discutau în vara aceea in­va­zia de nemţi şi de finlandezi ca pe un noroc: plaja era plină de stră­ini, pe stradă se vorbeau limbi stră­ine, copiii stră­i­nilor se bă­lă­ceau în apă. Erau oa­meni la fel ca noi, to­tuşi erau stră­ini. Aveam ce po­ves­ti acasă! Nu erau ei extra­te­reş­tri, dar fiindcă era pentru prima oară când pu­team să mă întind pe ni­sip alături de nişte nordici şi să beau o bere lângă o masă cu străini adevăraţi, nu ruşi sau polonezi, aveam sentimentul că eu sunt extraterestru, că am în sfârşit acces la o lume care îmi fusese interzisă. Dacă în Bucureşti te întâlneai şi discutai cu un străin, trebuia să dai o de­cla­ra­ţie. În vara aceea, stră­­inii um­plu­seră Litoralul. Vorbeai cu ei, te salutai la venire şi la plecare, erau zile când stăteai de dimineaţa până seara cu ei. Şi nu mai trebuia să dai declaraţii. Ce-ţi puteai dori mai mult? Norocul ce dăduse pes­te noi, cei care ne aflam în vacanţă la mare, era unul in­com­plet, deoa­re­ce străinii umblau goi şi pe mulţi nu-i deosebeai de ai noştri. Doar că erau mai graşi şi femeile lor mai al­be şi mai pistruiate. A fi fost străin echivala pentru mine cu a fi ce­tăţeanul unor lumi care aveau să ne rămână pe vecie străine. Eu nu aveam să de­vin niciodată un stră­in. Eu eram veş­nic românul care se uita plin de curiozitate şi de o admiraţie ne­di­simulată la străini.

Îi definea până şi faptul că pogorau doar două săptămâni printre noi, apoi urcau în autobu­ze şi se duceau definitiv în stră­i­nă­ta­tea lor. Străinul era cometa că­reia puteai să-i adulmeci o clipă pul­berea din coadă. Erau mulţi stră­ini la mare? Mă întrebau ai mei, la sfârşitul vacanţei. Oho! Răspundeam, cu mândria celui căruia i se întâmplase pe neaşteptate lucrul după care jinduiam toţi. La fabrica unde lucram, specialiştii străini câştigau zilnic salariul meu pe două luni. Străinii din fabrică spuneau "Plec mâine la München şi s-ar putea să mă întorc tot mâi­ne". Deşi îi invidiam, nu credeam tot ce ziceau. Cum să pleci la Mün­chen, la New York şi la Singapore ca şi cum te-ai duce la Buzău? Ve­neau ei, străinii, de pe altă pla­ne­tă, e drept, dar nici chiar aşa. Şi la Bu­zău, ca să mergi, trebuia să te pre­găteşti, să ai delegaţie şi să ţi se aprobe o diurnă. Oare cine le dă­dea lor aprobările?

De la 1 ianuarie 2007 am de­ven­it şi noi, românii, străini. Dacă ai bani, pleci dimineaţa la Mün­chen şi seara eşti înapoi. Mergi pe străzile nemţilor şi ei zic "Ăsta precis e străin". La Mün­chen, nemţii beau bere bavareză, dar tu poţi să cumperi o bere şi mai străină, da­ne­ză sau filipineză. Cui îi pasă că eşti român? Eşti un străin ca toţi străinii. În nici un caz o per­soa­­nă la care autohtonii să se uite cu ad­mi­raţie şi cu jind. Pe litoralul nostru vin străinii săraci, dar noi mer­gem la bulgari, unde suntem stră­i­nii după care bulgarii se uită cu ad­miraţie şi cu jind. Nu suntem niş­te pârliţi de români. Ah, ce mi-ar plăcea să mă duc în Kirkizihstan sau în Cazahstan, îmbrăcat în haine second hand din Anglia şi să se uite kirkizihstanezii şi ca­zah­­stanezii după mine ca după un str­ă­in care-şi poate permite tot ce ei nu-şi permit!