Începutul sfârşitului

Semnez cu 2014 şi nu-mi vine să cred că am ajuns până aici. Un nou început, spun clişeele. Patetic, spun cei care nu se lasă păcăliţi de frazele frumoase şi pline de sirop lipicios pe toate părţile. Şi, totuşi, împăcând ambele tabere, chiar este un... început, un alt început al altui sfârşit pe care, curioşi, dar mult prea pasivi, îl aşteptăm frecându-ne mâinile din obişnuinţă, nu de frig, pentru că, de data aceasta, cel puţin deocamdată, pe aici, prin lumea tuturor posibilităţilor, nici iarna n-a mai vrut să fie iarnă.

Sărbătorim cu atâta fast noaptea dintre ani de parcă ar fi singura noapte importantă din vieţile noastre. Şampanie, artificii, muzică tare, nesomn. De ce nu sărbătorim atunci şi nopţile dintre zile? Nu sunt ele, dacă-mi permiteţi un comparativ forţat şi dubios, la fel de unice şi de valoroase? M-am săturat să aşteptăm ultima clipă ca să ne pară rău, inutil, fireşte, că nu am fost niciodată fericiţi. Am văzut prea mulţi oameni murind în jurul meu, am trăit mult prea multe despărţiri şi am spus, în mai multe ocazii decât aş fi vrut, adio. Acum, nu mai pot să aştept. Ca mulţi dintre dumneavoastră, nu-mi doresc o viaţă lungă şi inutilă. Nu visez la bătrâneţe în linişte absolută, în singurătate deplină, undeva, într-o căsuţă aranjată tacticos, situată eventual în străinătate, unde unii spun că supravieţuirea ar fi mai simplă. La miezul nopţii, între 2013 şi 2014, nu mi-am pus dorinţa pe care alţii, poate, ar fi formulat-o în locul meu. Nu mi-am dorit nici să pierd, nici să câştig. N-am apucat să zâmbesc, pentru că m-am întristat singură, brusc, amintindu-mi de mizerile pe care le crează în jur persoane şi persoane, oameni care nu au de unde să ştie că războiul nu este singura armă încărcată a acestei existenţe.

Mi se pare, de multe ori, că m-am născut prea târziu. Şi, de la o vreme, am început să am sentimentul acut că, din cauza acestei întârzieri ireparabile, am ajuns la netimp în poveştile de viaţă ale celor mai dragi dintre cei dragi. N-am plâns în noaptea de Anul Nou. Din superstiţie. Şi nici pe 1 ianuarie. Chiar dacă, de multe ori, clişeele mă amuză, n-am avut curajul să-mi asum riscul de a da drumul lacrimilor chiar în primele ore ale lui 2014. Arată ciudat! Încă semnez, pe hârtiile lipsite de importanţă, cu 2013. Şi încă spun „la anul....”, de parcă aş uita că „la anul” a venit, că, formal măcar, e momentul în care trebuie trasă linie şi începute toate socotelile de la zero. Dar dacă până la zero mai e prea mult drum de parcurs? Dacă existenţele noastre sunt prea pe minus ca să ne permitem o resetare a priorităţilor şi a trăirii?

Am recitit primele paragrafe. Pesimist, ar spune cei care se uită la data mea de naştere. Patetic, spun aceiaşi oameni lucizi care nu înţeleg frazele plângăcioase. Adevărat, cred eu. Mi-am pus dorinţă la miezul nopţii şi mă tem că nu se va îndeplini. De la o vreme, nu-mi mai plac începuturile. Pentru că ştiu că după ele vine un sfârşit. Un nou sfârşit, pe care ar fi moral să-l sărbătorim ca la carte. Păstraţi şampanie. De artificii se ocupă primăria.