Inflaţie, deflaţie, complicaţie...

Criza financiara globala nu se rezolva de la sine. Medicamentele folosite pana acum, cu precadere trecerea datoriei private a bancilor la datoria publica a statelor au facut mai mult rau decat bine. Economia nu este o stiinta exacta, ci o stiinta sociala. Dar in linii mari nu sunt decat patru ca­tegorii mari de solutii la o astfel de criza: inflatie, deflatie, depreciere si faliment (in engleza default suna mai bine si mai impersonal). Solutiile individuale nu func­tio­neaza eficient insa atunci cand criza nu se rezuma la o tara, ci este o criza extinsa.

Deflatia, de exemplu, este in­teleasa in sensul de reducere a salariilor, pensiilor, a cheltuielilor guvernamentale. Scopul este de a reduce deficitul, dar nu se pot reduce toate deficitele in acelasi timp. Unul dintre motive este evident: scaderea consumului intr-o tara va afecta productia si exporturile in mai multe tari. Deficitele gemene (de cont curent si bugetar) vor reactiona si­milar si se va intra intr-o spirala a deflatiei care trimite toate tarile inapoi in recesiune, si implicit in deficite mai mari.

Deprecierea are si ea o buba: este un joc cu suma zero. O tara isi poate de­precia moneda, dar numai in ra­port cu moneda altei tari. Daca si cea­lalta tara cauta sa deprecieze propria moneda, nu se va ajunge decat la un razboi valutar de durata. Ceea ce si vedem ca se intampla, cand dolarul, fran­cul, euro au fluctuatii semnificative de curs. Fireste, o conditie a de­pre­cierii este ca tara respectiva sa con­troleze (sa emita) moneda pe care vrea sa o deprecieze. Nu este cazul ta­ri­lor din zona euro, care nu mai au con­trolul valutei pe care o folosesc si in care s-au imprumutat. Deprecierea pentru ele este posibila impreuna doar daca vor si tarile puternice, precum Germania sau Franta, sau se­parat – doar daca renunta la moneda co­muna si se intorc la vechile lor monede. Nici macar falimentul sau in­capacitatea de plata nu reprezinta o solutie universala – in sensul ca nu pot toate tarile sa dea faliment. Desi la conexiunea de relatii, in care datoria unor tari e detinuta de banci din alte tari care la randul lor sunt sa­l­va­te de guvernele din tarile respecti­ve, falimentul unei tari poate de­clansa o reactie in lant. Dar o astfel de reactie nu rezolva criza. Desigur, unele fa­limente (fie si partiale) sunt necesare, macar pentru a reduce ha­zardul moral astfel incat nici creditorii nici debitorii sa nu creada ca orice imprumut riscant nu are consecinte.

Ramanem astfel cu inflatia. Sigur ca ea are cate ceva din toate celelalte solutii. Inflatia reduce valoarea reala a pensiilor, salariilor, cheltuielilor publice. Inflatia reduce valoarea reala a datoriei. Inflatia este echivalentul unei deprecieri a monedei, si de multe ori cele doua mecanisme se determina reciproc. Dar inflatia poate coexista in toate tarile in acelasi timp. Mai mult, inflatia si cresterea economica sunt posibile in paralel. In schimb, deflatia, deprecierea si falimentul sunt insotite de recesiune.

Mixul de solutii aplicat la nivel global este prea limitat in prezent: deflatie (pe componenta de reduce­re de cheltuieli) si un razboi valutar surd. Nu trebuie neglijate insa celelalte doua solutii: inflatia si falimentul. Nimeni nu poate iesi virgin din aceasta criza, cu atat mai mult ca cat banuiesc ca nimeni nu era virgin nici inainte de criza.