Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Râul Sebeşului, cel din amintire, nu mai este. Apele sale, captate pentru turbina unei hidrocentrale, se opresc undeva sus, proptindu-şi limpezimile în trupul unui baraj cenuşiu. Dedesubt, albia plină de bolovani şi stâncării cu forme îndulcite de curgerea milenară albeşte acum la soare, asemenea unui schelet gigantic de saurian, stins cu întârziere. Nici malul nu mai aduce cu cel ştiut.
E uscat, nisipos, iar firicelul de apă ce se chinuieşte - fierbând vara - printre spinările pietroase nu mai hrăneşte în zăvoi vechile păduri de arini şi sălcii. Enigmaticele mele bulboane, "găurile" - cum le ziceam noi, copiii, privindu-le adâncimile translucide - se uită la mine inutile şi seci, ca nişte găvane din care s-a scurs lumina ochilor. Aici, demult, pe când Râul încă vuia, neştiutor ca şi mine, am fost părtaş şi am ucis.
Fusese o zi toridă. În pod, sub acoperişul dogoritor, citisem pe nerăsuflate "Zidul socotelilor", un roman poliţist din "Colecţia de 12 lei", găsit printre lucrurile bunicii. După-amiaza trecuse iute, lectura furându-mă cu totul. Din când în când ridicam privirea din cartea îngălbenită, urmărind prin lucarnă goana unor nori albi sub cerul spălăcit, dar eu eram cu Lordul Primrose - "neîndurătorul scoţian" de la Scotland Yard, cotrobăind cu lupa prin labirinturile Castelului Roşu, "la o jumătate de oră de Londra, cu trenul". Londra? Cine ştie pe unde o fi... Din uliţă răzbăteau sonor, printre ţiglele fierbinţi, glasuri cunoscute şi zvonul acela tihnit, de sat viu, cu rosturi.
Pe nesimţite căldura s-a mai potolit şi vocile bunicilor s-au împletit în faţa casei. Se întorceau. Am coborât să-i întâmpin, iar tata - aşa-i spuneam eu bunicului -, după ce şi-a aninat coasa de stâlpul porţii, s-a aplecat spre mine, şoptindu-mi tăinuit: "De vrei să vii, deseară mergem să punem undiţe de noapte". Acel "de vrei" fusese spus doar de dragul vorbei şi tata, ştiindu-mi nerăbdarea, nu a mai aşteptat răspunsul, văzându-şi de treburi. Aproape de căderea nopţii mi-a făcut semn şi amândoi am ieşit pe uşa curţii dinspre Râu. Era aproape Râul. Am păşit grăbiţi printre sălciile zăvoiului, la deal, către Jgheabul Săsciorenilor, traversând apoi albia spre cele trei capre de lemn, ce apărau malul de loviturile de berbec ale plăviilor (1).
Lângă cea mai joasă dintre ele tata s-a oprit şi m-a tras cu putere spre piciorul ei neted, de care m-am prins în grabă. Curentul era puternic şi apa se ridica, udându-mi pantalonii scurţi. Din buzunar, tata a scos un mosor lunguieţ cu şpargă de cânepă şi a smuls din el ascuţimea unui cârlig mare. Din celălalt buzunar au apărut, învelite în hârtie, câteva zglăvoace mici, alburii. A înfipt cârligul în burta peştişorului înţepenit şi, cu degetul mare, a pipăit asprimea vârfului ieşit prin spate. A înnodat apoi sfoara peste coada peştişorului şi, desfăşurând restul, a lăsat momeala, purtată de curent, spre întunecimea apei de sub stâncă. Am trecut iar albia şi, mânaţi de întuneric, am pornit spre căşiţa(2) din capul satului. Ne-am făcut cu greu loc prin arinişul des, crescut din trupul ei tot mai putred şi aceleaşi gesturi au urmat, lăsând în voia apei altă pradă înşelătoare.
Pe când lega capătul undiţei de măciulia unui piron ruginit, mâna tatii a rămas o clipă nemişcată, abia atingând mosorul. L-am auzit spunând: "O încearcă deja... n-are răbdare să plecăm". S-a aplecat şi, cu braţele întinse, a prins sfoara departe, atât cât putea să ajungă. A stat o vreme aşa, încordat şi, fără veste, a tras tare, ridicându-se. A început să adune aprig firul, apucându-l cu palmele, pe rând, cât mai larg. Firul venea întins şi - mi-a părut - chiar uşor. Ceva, ca o virgulă mare, albă, a înfiorat linul bulboanei. M-a străbătut în piept o tremurare de bucurie, dar n-am zis nimic. Păstrăvul era voinic şi abia acum, la mal, lupta cu toată puterea. Tata însă nu avea vreme.
A scurtat iute struna şi, smulgându-l din ape, m-am pomenit cu zbaterea lui, rece şi viguroasă, la picioare. M-am repezit asupra peştelui fără îndemn şi, cu greu, l-am apăsat cu mâinile amândouă între nisipul căşiţei şi un genunchi, coborât grabnic în ajutor. Era uriaş, argintiu, cu puncte roşii, mari şi rare. Zglăvoaca dispăruse înghiţită şi din gura căscată spasmodic se prelingea, lunecoasă, sfoara de cânepă. Strâns, cu mişcare înceată şi fermă, degetele tatii le-au înlocuit pe ale mele asupra trupului răzvrătit. A lovit o dată, tare şi scurt, ceafa peştelui de un bolovan, lăsându-l apoi alături. A scos briceagul, tăind şparga de lângă bot şi a sărit în potecă, îndemnându-mă la drum.
Am luat peştele în palme. Nu se mai zbătea. Rar, fiori ca nişte valuri mărunte îi jucau sub solzi, în timp ce aripioara punctată de pe spate, unduind agonic, desena încă mersul unui "S", ca o amintire de înot. Apoi toate au stat. Îmi părea rău de peşte şi, dintr-o dată, bucuria izbânzii am simţit-o ca pe o povară.
1. Masă compactă de trunchiuri de conifere, formată în albie prin plutăritul sălbatic.
2. Construcţie din buşteni groşi, pironiţi (obişnuit, din răşinoase), îngreunată cu pământ şi bolovani, menită să întărească malul.
Citește pe Antena3.ro
