Întâlnire în oraş

Dragă Tată, în oraşul de plumb totul e accelerat. Până şi întâlnirile sunt la viteză mare, ca un interviu într-o multinaţională. "Angajatorul" are multe "interviuri" programate şi nu prea are timp de distracţie. Trebuie să îşi dea seama repede dacă te potriveşti profilului; el are deja profilul oarecum pregătit. Nu ştie prea bine ce ar trebui să fii, însă ştie foarte bine ce ar trebui să ai.

Pe scurt, trebuie să ştie câte parale faci. "Îndrăgostirea" este depăşită. Lucrurile sunt mult mai simple. Eşti văzută. Ţi se cere numărul de telefon. Sau nu. Oricum, esteticul este esenţial. Ideal ar fi să arăţi ca un fotomodel. Dar şi asta e cu două tăişuri, pentru că, în acest caz, apar... anumite aşteptări. Atunci, alegerea se face dacă arăţi ca un fotomodel, dar ai un aer simplu, nepretenţios. În acest sens, poţi chiar experimenta: în funcţie de hainele de pe tine şi de machiaj, vei fi abordată de anumite categorii de tipi. Totul e la prima vedere şi la suprafaţă. Astfel, totul e manipulabil.

Am întâlnit odată un tânăr într-un loc în care se dansa. M-a invitat la dans şi, după câteva dansuri şi schimburi de replici, mi-a cerut numărul de telefon. Până aici, totul frumos. Doi tineri care se plac şi doresc să afle mai mult unul despre celălalt. Urmarea a fost însă din ce în ce mai neaşteptată. A urmat telefonul care seta datele unei prime întâlniri. Expresia folosită era chiar "o plimbare şi o cafea". Simplu. Eu, sosind cu cinci minute mai târziu - mereu mai târziu - decât ora stabilită la locul stabilit şi... surpriză: el coborând dintr-un BMW cu trapa deschisă şi cu muzica pe care dansaserăm câteva seri mai devreme la volum mare. Ok. Răbdare. Să nu clasăm prea devreme cazul. Să nu avem idei preconcepute.

Fireşte, plimbarea însemna cu maşina. O plimbare cu maşina. Romantic... Apoi, l-am lăsat să aleagă cafeneaua. Alegerea a fost reflexă: Dorobanţi. Ok, să nu avem idei preconcepute nici acum. Nu e nimic rău în a avea bani şi nici în a prefera o cafenea din Dorobanţi. În Bucureşti. În România... Probabil că unele sunt faine. Da, dar de ce tocmai la acelea... acelea cu mesele în stradă şi cu locuri unde te poţi aşeza aruncându-ţi cheile pe masă după ce ai parcat maşina fix acolo, ca să o vadă toţi şi ca să o ai sub ochi ca şi cum ar fi o parte din tine, un ataşament, un membru fără de care nu mai eşti tu... I-am spus totuşi că aş prefera o cafenea mai intimă, în care să nu înghit praful stârnit de mişculaţia continuă a maşinilor de fiţe care îşi aduc purtătorii la expoziţie şi în care să putem... vorbi. Cu alte cuvinte.

Alegerea a fost o cafenea din imediata apropiere. După care, totul a fost exact ca la un interviu: o cafea (lungită calic pe aproape trei ore), întrebări mai mult sau mai puţin ocolite legate de veniturile mele, ocupaţia mea, explicaţia stranie a faptului că locuiam pe o stradă scumpă - da, cu chirie cu încă 4 studenţi -, mijlocul de transport care mă ducea la serviciu - cum? Merg cu metroul şi autobuzul? Deci... mai clar, nu am maşină? -, apoi explicaţii vitale despre el: provenienţa dintr-o familie "de vază" a Bucureştiului (bunicul lui, mare croitor al Bucureştilor, crease o linie de costume bărbăteşti care devenise marca lor şi care era la rădăcina averii lor; apoi, recentele lui călătorii în Thailanda, China, Japonia, preocuparea lui pentru religie, arte marţiale, maşini de fiţe, vacanţe exorbitante în ţări exotice, un filmuleţ cu el levitând plus posibilitatea să continuăm seara la el acasă.
Punct. Ar mai fi ceva de zis? Nu. Chiar nu.