Întâlniri frumoase

Am cunoscut la un moment dat pe cineva și presupuneam (probabil reciproc)că aveam o ”întâlnire admirabilă”( termen care-i aparține lui Anton Dumitriu, ”Cartea întâlnirilor admirabile”) sau – cum am preferat eu să-i spun – o întâlnire frumoasă. În scurt timp, frumusețea s-a estompat, ba chiar părea că s-a transformat în inversul ei; a fost ca și cum ceva mai puternic și mai masiv decât dorința și intenția sinceră de a păstra frumosul unei relații a împins întâlnirea frumoasă în urât! De obicei mă bucur de frumusețea întâlnirilor fără să vorbesc despre ea, dar în acest caz aveam de-a face cu cineva care știa bine cartea lui Anton Dumitriu, ceea ce a făcut să vorbim excesiv despre frumusețea întâlnirilor, în vreme ce întâlnirea în sine parcă a avut o traiectorie opusă. Tocmai asta pare fi ironia sorții; când ceva ți se pare mai important, se întâmplă lucruri care par să te poarte ca printr-o ceață deasă și-n ceața aceea vezi că ”importanța exagerată” te duce în opusul ei, acolo unde-i ...mai nimic. Viața pare să-ți strige tare-n urechi că-i ceva important în ”întâlnirea frumoasă care s-a urâțit”, că tocmai urâțenia ei te trage de mânecă, are un mesaj ascuns, și încă un mesaj grozav despre frumusețea întâlnirilor de viață. Această transformare teribilă a frumosului în urât e ”un camuflaj”, cum spunea Mircea Eliade, referindu-se la ”sacrul camuflat în profan”, e un fel în care existența te arată pe tine ție însuți, te dezbracă de Egoul tău, ți-l așează în față fără rezerve și, ca un maestru lipsit de milă sau de scuze, îți dezvăluie ceea ce ai vrut singur să-ți ascunzi.

Mulți oameni trăiesc un sentiment de ”frică” în fața unei bucurii exagerate, a unui râs nefiresc, a unei fericiri excesive și spun cu voce tare; ”sigur nu râd a bine”. Proverbul ”râzi a rău” e expresia înțelepciunii trăite, care a tradus astfel transformarea unei stări excesive de fericire în inversul ei. Frica de fericire are la rădăcină această cunoaștere și recunoaștere a unei legi ascunse a existenței, care pare să ne readucă la echilibrul percepțiilor și al manifestărilor de câte ori ieșim din el. E legea echilibrului aici, care ne spune răspicat că orice exagerare va fi echilibrată printr-o cădere automată în opusul ei. E legea care ne face harcea parcea teoriile, egourile, îngâmfările omenești, pretențiile și așteptările exacerbate. Legea asta face ca râsul nestăpânit să dezvăluie că are la capătul opus un plâns nestăpânit. Bucuria exagerată se transformă în tristețe, un lucru căruia-i dăm prea mare importanță își arată banalitatea teribilă, sacrul pe care-l credem îndepărtat sfârșește prin a se arăta ”camuflat” în profan, cum spunea Eliade. Percepțiile, gândurile, sentimentele, faptele, natura, întreaga existență, se supun legii echilibrului, iar asta face ca opusele să se atragă pentru a-și conștientiza ”ieșirea personală din echilibru”. Acest fenomen este vizibil în viața de zi cu zi prin întâlnirea religiosului cu ateul, prin alăturarea a doi parteneri de cuplu care vor lucruri complet opuse; unul vrea să stea excesiv acasă, altul vrea excesiv să călătorească. Unul vrea multă căldură, altul vrea prea mult frig. Unul vrea prea multă iubire, celălalt vrea prea mult sex. Unul e prea idealist, celălalt e materialist. Conflictul pe care îl nasc aceste alăturări ale opuselor crează distorsiuni grave în relații pentru că noi nu înțelegem frumusețea întâlnirii noastre cu celălalt și mesajul pe care această întâlnire ni-l aduce pe tavă; ”Exagerezi și de acea omul din fața ta îți arată fața opusă a ceea ce tu exagerezi”! Primul pas e să înțelegi că exagerezi și e clar unde anume, căci celălalt se manifestă inconștient invers decât te aștepți. Următorul pas e să începi să te corectezi! Dacă vrei prea multă dragoste și întâlnești pe cineva care vrea numai sex, atunci trebuie să începi să-ți reconsideri percepțiile și manifestările prin care te-ai îndepărtat de sexualitate și invers, cel care apasă excesiv pe sexualitate are nevoie să învețe să iubească. Întâlnirea despre care am amintit mi-a atras atenția că acordam atenție excesivă unui aspect al vieții și ignoram altul. Grație acestei înțelegeri cred și acum că am avut o ”întâlnire admirabilă”, frumoasă, așa cum am știut de la început că era, numai că frumusețea ei n-a respectat criteriile de frumusețe ale minții omenești! Frumusețea camuflată în urât e mai profundă, căci este ca o carte, care conține semnele de circulație corectă prin propria existență și, o dată ce te corectezi acolo unde ai exagerat, existența îți va aduce...întâlniri cu oameni asemănători ție! Și acestea sunt cele care-ți reflectă echilibrul, cum celelalte arată unde te-ai dezechilibrat. Întâlnirea cu opusul tău e frumoasă cu o condiție; să înțelegi că opusul îți arată ce să faci cu tine ca să revii la echilibrul care te face pe tine însuți frumos!