Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Conform statisticilor de care dispunem, numărul mandatelor de interceptare din România creşte în mod spectaculos. În 2009, cifra oficială se refera la 22.000 de mandate. Evident, numărul interceptărilor este mult mai mare decât cel al mandatelor. Dacă luăm în calcul singura cifră de referinţă de care dispunem, cea de 12 euro, costul unei interceptări de o zi, rezultă că, dacă numărul interceptărilor s-ar reduce la numarul mandatelor, ceea ce este imposibil, atunci statul român cheltuie anual 100 milioane euro. Cum de s-a ajuns la aceasta sarabandă de interceptări? Cum poate fi stopat fenomenul? O dezbatere care a avut loc astăzi, la sala Drepturilor Omului din Parlamentul României, iniţiata de “FACIAS”, a încercat să dea unele răspunsuri la această întrebare.
Evident, costul real al interceptărilor este de câteva ori mai mare. Pentru că, aşa cum arătăm mai sus, fiecare mandat presupune, cu certitudine, mai mult decât o singură interceptare. În al doilea rând, noi vorbim doar de interceptările pe care Serviciul Român de Informaţii şi le atribuie. Ce ne facem, însă, cu zecile de mii de interceptări făcute de alte servicii? De STS. De SPP. De SIE. De serviciul secret al Ministerului de Interne. Ce ne facem cu cele 8.000 de mandate de siguranţă naţională? Au mişunat, oare, prin România, vreo 8.000 de terorişti? Vreo 8.000 de persoane atât de periculoase încât au pus în pericol siguranţa naţională? Care au fost rezultatele acestor interceptări? Câţi terorişti reali au fost prinşi? Câte bombe reale au fost dezamorsate? Câţi spioni a înhăţat România?
Mai există o temă, care şi ea merită dezbătută, legată de aprobarea pentru interceptări. În afara mandatelor de siguranţa naţională, grosul interceptarilor este aprobat de câţiva judecători. Care se pare că numai cu asta se ocupă. Să semneze mandate. Şi să nu le pună niciodată în discuţie. De vreme ce nicio solicitare – se pare că doar una singură – nu a fost respinsă. Cine sunt aceşti judecători? De ce numele lor nu este niciodată public? De ce sunt doar câţiva? Orice judecător ar putea avea competenţa profesională şi abilitatea de a semna sau respinge mandate de interceptare.
Dar bomba bombelor este ca, până şi în situaţia dată, în care o puzderie de instituţii ale statului, pe care le-am enumerat mai sus, au fost dotate cu bani publici, cu aparate extrem de sofisticate de interceptare, acestea totuşi, cel putin teoretic, sunt, fiecare în parte, plasate sub controlul cuiva. Al unei alte instituţii. Fie că este Parlament, fie că este Consiliul Suprem de Apărare a Ţării, fie că este Ministerul de Interne. Cu o singura excepţie extrem de scandaloasă. Excepţia este DNA.
Şi Direcţia Naţională Anticorupţie a beneficiat, tot pe bani publici, de posibilitatea de a-şi achiziţiona cele mai sofisticate aparate de înregistrare. Sunt computere cu ajutorul cărora, pe o rază de sute de metri, sunt scanate toate vocile din eter. Şi al căror soft permite identificarea persoanelor care vorbesc. Ei bine, DNA este o instituţie care face interceptări telefonice la greu şi care nu este controlată de nimeni.
Nu a fost cumva – sau mă înşel eu? – creat, în legislatura anterioară a Parlamentului, cadrul legal pentru constitutirea unei comisii care să cerceteze derapajele procurorilor? Ba da. Şi atunci, oare această comisie nu ar trebui pusă la treabă? De ce nu se întâmplă, până în prezent, acest lucru?
Sursa: CorectNews
Citește pe Antena3.ro
