Intoarcerea fiului risipit

Unii scriu romane, altora li se intampla romane. Cateva din romanele care mi s-au intamplat sunt tare greu de povestit.
Si nu doar fiindca personajele sunt vii si s-ar putea sa vada lucrurile altfel. Sunt greu de istorisit, deoarece memoria le-a modificat cu de la sine putere. Cand ai fost partas la un incident foarte tensionat, care ar fi trebuit sa intre in legenda, dar ai ramas singurul care mai stie de el, incepi sa te intrebi daca incidentul a avut cu adevarat loc. Cum incepi sa te indoiesti, cum memoria o ia razna.

Povestea care urmeaza s-a petrecut, cu martori, acum douazeci de ani si mai bine. Un pictor din provincie, un artist la vremea aceea faimos atat prin reusitele lui, cat si prin cateva bazaconii monumentale, mi-a telefonat rugandu-ma sa merg la Sala Dalles si sa-i spun ce tablouri sunt expuse sub semnatura sa. Normal ar fi fost sa spuna: vezi ce tablouri mi-au expus. Precizarea "sub semnatura mea" putea sa insemne ori ca erau contrafaceri, ori panze ale altor artisti, ce-i fusesera atribuite din greseala.

Cele doua compozitii, semnate cu numele sau si care beneficiau de un panou de prezentare central, nu lasau loc, stilistic si tehnic, la nici un dubiu. L-am sunat, i le-am laudat si l-am asigurat ca nu trec neluate in seama. "Nu-s lucrarile mele - mi-a spus pictorul - anul acesta nu am dat nimic la Salon. Te rog sa-mi fii prieten si sa te interesezi cine-i impostorul care se foloseste de numele si de opera mea".

Artistii nu erau obligati sa vina ei insisi cu lucrarile la jurizat. Putea sa le aduca oricine, cu o imputernicire sau un buletin. Iar cel mai adesea si fara. Fapt era ca tanarul care le adusese ii semana leit. Unul din criticii din juriu si-l amintea perfect. "Nu numai ca-i semana - mi-a spus criticul - dar purta si acelasi nume. La plecare, i-am zis tanarului: nu stiam ca X are un baiat. Tanarul mi-a dat o replica naucitoare. A zis: "Nici el nu cred ca stie. De azi inainte insa va sti"".

Am rumegat bine informatiile, inainte de a-i telefona pictorului, ca sa-i comunic tot ce aflasem. Intrucat contineau o doza prea mare de neverosimil, m-am dus la adresa unde locuia tanarul, pe o strada din preajma Pietii Galati, si m-am convins ca, intr-adevar, avea trasaturile pictorului. Si chiar statura acestuia, indesata si greoaie. Iar ca istoria sa treaca din neverosimil direct in fantastic, invatase sa picteze exact ca taica-sau. Poate c-ar fi mai bine sa spun: ca omul pe care-l credea tata. Nu incercase niciodata pana atunci sa i se prezinte, se antrenase, s-ar fi zis, pentru acel moment de la Dalles, imitandu-i maniera si temele. De altfel, nici nu era foarte greu, deoarece geometrismul ordonat al picturii maturului era relativ usor de imitat. Traise ani de-a randul intr-un univers paralel, cu obsesia unei rascruci de telenovela.

Care insa nu s-a produs. Ii era sau nu parinte nu mai conteaza. Realitatea nu a vrut sa faca scurtcircuit. Batranul a plecat din tara, iar despre tanar n-am mai auzit vorbindu-se.